Am umblat prin oraș, cu gura căscată la vitrine, întrebându-mă ce-i poate bucura atât de tare pe aceia pătimași să cumpere peste măsură obiecte după obiecte, preocupați să-și decoreze mediul și uitând a se îmbogăți pe dinăuntru cu texte din filosofi și din lirica de poveste.

Ambalajul sclipitor și multicolor al produselor implică o fericire instantanee, care îl fură pe cumpărător durerii la care se gândise, care-l tot macină ore în șir. Răgazul acesta, al uitării de sine, devine țintă în trai și, astfel, îl face pe om mai rezistent la îngândurarea permanentă. Prin ochi, se evadează din suflet – când este înnegurat -, în eticheta reflectată.

Am stat în fața statuilor și am cugetat asupra meritelor celor reprezentați în piatră.

(Va urma)

În copilărie, eram curios să văd mașinuțele de metal (cu uși care se deschideau și suspensii), mașinuțe aduse din Franța de muncitorii de la OLTCIT (pe la începutul anilor optzeci), tații tovarășilor mei de joacă din blocul în care locuiam, dar nu mi le doream din tot sufletul, întrucât aveam Volkswagenul meu de plastic, care călătorea pe unde îl direcționam.

Am fost surprins să văd, la emisiunea mea preferată, Așii amanetului, o mașinuță roz, cu o bărcuță galbenă agățată de ea, pe care s-a cerut, nici mai mult, nici mai puțin decât suma de șaizeci de mii de dolari…

De curând, acum vreo trei – patru luni, am purtat o discuție pe seama lor, a acestor mașinuțe, cu Bogdan, o rudă (aproape o rudă, încă nu este, dar se pare a deveni). El are mii de urmăritori, datorită mașinuțelor de colecție… Dintre acestea, l-am asigurat, am și eu.

(Va urma)

Ce poate face o mamă care află cât de bolnav îi este fiul? Aleargă la ultima speranță, biserică și…

-Spune mai departe, Diogene, care, închizând ochii, le vezi pe toate!

-Într-un sat, sub a cărui prosperitate nu ai bănui că există atâtea drame, am întâlnit o mamă alergând spre cimitir, la mormântul părinților ei. Am însoțit-o, din complezență, în gând cu fraze (de sprijin moral) care speram să nu se topească în fața disperării ei, urlate în fața crucilor.

Era o zi de toamnă caldă, când încă purtam haine de vară…

Cu fața brăzdată de ridurile supărării, cu ochii verzi, ai unei femei cândva atât de frumoase, s-a aruncat pe crucea mamei, ca Iisus răstignit era, și a implorat-o, vărsând lacrimi: „Mamă, ajută-ți nepotul, că l-ai iubit, voi toți de acolo de unde sunteți, veniți să-l ajutați! V-a fost drag, l-ați mângâiat ca pe o minune vie, nu vreau să-l pierd! Ascultați-mă și nu mă lăsați în prăpastia durerii, veniți voi toți, mamă, tată, voi toți, bunici, veniți să-mi salvați băiatul – că este tânăr și are copii!”. Cuprinderea strigătului plâns era mult mai mare – pe mine, muncit în cărți și în viață, m-a cutremurat, cum este pământul zguduit – așa m-am simțit – și m-am depărtat, dar plânsul nu contenea, răsuna în cosmos ca un suflet ars.

Niciodată nu mi-a trecut mie prin cap, mie, cugetătorul cu patalama, că o femeie cât o mână poartă în spirit o credință fabuloasă în Dumnezeu, care, prin cei care i-au dat viață, a suflat și peste ea duhul vieții și al sorții, de a fi frumoasă, sensibilă și dreaptă, cu dragoste, cum nu s-a mai pomenit, pentru propriii-i copii.

(Va urma)

Când îți moare cineva apropiat, la scurt timp, îți dai seama că nu ești lăsat în pace să-ți trăiești durerea insurmontabilă, din cauza celor de pe lângă tine, de la care te-ai fi așteptat să te compătimească – sau nici măcar -, dar în niciun caz să te hărțuiască.

În acest moment, știu o mamă care își jelește în inimă fiul dispărut de curând, fiindcă, dacă se exteriorizează, nu are voie.

De la poetul latin, Publius Ovidius Naso, am reținut ideea că, sub nicio formă, nu poți consola vreo mamă, lovită de o asemenea tragedie, fapt pentru care, de câte ori s-a întâmplat să fiu în preajma ei, a aceleia pe care o cunosc, nu i-am adresat nicio vorbă, doar am privit-o și am ascultat-o, dacă a avut cumva puterea de a îngăima ceva – limba însăși fiindu-i înecată în chin și uscată la rădăcină.

Ca în orice telenovelă, ar trebui să încep cu… începutul, dar cu acel start (al situației), la care am fost martor, în mod direct.

(Va urma)

Câtă vreme zăbovesc pe țărm, inima îmi este deschisă către cosmos: ca o tobă mută răsună, când stelele își răsucesc vârful de aur în ape; dacă mă apropii de oraș, inima se face mică și vederea asupra lucrurilor, infinită până atunci, se va strânge în mine, ca o floare în seară. Astfel, ajung pe străzile Atenei, cuprins de milă pentru limitele omenești, care se întrevăd la fiecare pas. Tristețea femeii în fața prăvăliei cu mătase – fiindcă nu o poate achiziționa – este ca un pahar murdar, i se vede pe față. Mă opresc și încerc să-i explic despre mișcările stelelor, care, dacă nu ar fi în ordine, ar spulbera pământul – pumn de țărână ar fi, ducând în vid, ca pe foi, biografiile regilor.

(Va urma)

Nu suportăm starea așteptării, fiind angoasați, pentru că timpul ne ia vigoarea din trup, în mod ireparabil, însă, dedați iluziei și faptelor mărunte, ne ignorăm vlăguirea. La acest stand al cugetării am ajuns, în zori. M-am trezit mai devreme și mi-am explicat neliniștea, de ce vine asupra mea, pe nesimțite.

La ora opt, mă scăldam în mare, plutind ca adierea. Privit de pe țărm, cu părul meu alb și vast, aș fi părut rază concretă în val. Prin înot, evitam adâncul mării, dar mă cufundam cu frenezie în cel al firii. Peștii se mișcau sub mine și aș fi stat, întins pe apă, ceasuri întregi. Când am socotit că m-am revigorat, am revenit la țărm, devenind greu ca un sac de nisip – uitasem de gravitație, precum mi se întâmplă frecvent, când înot sau cuget – și am reluat lecția de viață, de la capăt, de la antet: „Azi, anul 300”.

Dar ce urmează să fac? Mai întâi, mă usuc în curenți, apoi, îmi pun vestmântul și mănânc. O femeie grijulie mi-a adus, ieri, pe seară, o pâine și un pește. Of! când îl desfac de oase, mă concentrez la fel de mult, ca în dreptul foii, când îmi mai aștern câte un gând.

(Va urma)