Afară, în șezlong: îmi arunc ochii pe o plasă de plastic pe care scrie: România neîmlânzită. Imaginea, însoțită de un asemenea slogan, conține un fluture cu aripi roșii aterizat pe o floare albă. Deși manipulez de mult timp plasa, fie la cumpărături, fie acum, când îmi e de folos să nu-mi ude scaunul, nu remarcasem reclama (haioasă prin contrast).
L-am sunat pe Titi. Îmi spune că o visează în fiecare noapte pe Otilia. „Am dormit pe canapea și am visat-o că umbla pe aici. M-a văzut plângând și m-a amenințat că mă spune mamei, mama mea. Eu i-am atras atenția la câini, să aibă grijă de pitbull, că-i mușcă pe ceilalți”. Aveți pitbull? „Nu, dar așa am visat. Mâine, îmi depun dosarul de pensionare, că am dreptul, însă mă mai duc la lucru, să scap de durere. Toată casa este imprimată de urmele Otiliei”.
Niciodată nu revăd un film și nu recitesc un volum, dar, în ultima vreme, mi-am afectat consuetudinea, datorită intrigii captivante a două filme, A fost odată la… Hollywood și Scapă cine poate.
În primul dintre ele, Brad Pitt și Leonardo DiCaprio joacă magistral, precum și Luke Perry (atât cât apare). De asemenea, subliniez viziunea de excepție a regizorului Quentin Tarantino.
Scenele preferate sunt cu personajul Sharon Tate, interpretat de Margot Robbie, în cinematograf, vizionându-se pe sine pe marele ecran, incursiunea cascadorului Cliff Booth (interpretat de Bradd Pitt) în ranch-ul dominat de hipioți, conflictul dintre același cascador și Bruce Lee, dialogul sublim dintre actorul Rick Dalton, jucat de Leonardo DiCaprio, și copilă, precum și finalul (care inversează datele realității, prin artă, aducând, astfel, un omagiu celebrelor victime ale lui Manson).
Starea pe care o am la revederea filmului este aceeași, de evadare în cadrele unei lumi care nu se mai regăsește astăzi, decât reprodusă în film. Nu mă încarc suplimentar cu vreo emoție…
Scapă cine poate (2019)
Thrilerrul Scapă cine poate (2019), pe care îl vizionez ori de câte ori îl prind pe HBO, mă atrage prin câteva aspecte la care meditez (pe durata filmului): 1. o melodie, ca pentru copii, De-a v-ați ascunselea, transmite mai mulți fiori de groază decât scenele în sine; câți, dintre cei care au văzut filmul, o vor mai asculta ca pe o melodie propriu-zisă, delectabilă, cu alte ocazii? Probabil, niciunul, întrucât li se va părea prevestitoare de rău (producția cinematografică a etichetat definitiv melodia și, dacă aș fi compozitorul sau interpretul ei, aș cere despăgubiri serioase). 2. Într-un palat luxos, locuit de o familie cu pretenții în societate, se pot comite astfel de crime, pe bandă rulantă, în numele unui anumit joc, fără a fi descoperiți și pedepsiți? 3. Ginerele pare un nou Romeo, însă, influențat de bizara lui familie, devine, în final, dornic să-și ucidă mireasa. Rolul miresei este interpretat magnific de către Samara Weaving. Finalul este specific epopeii, cu intervenții autoritare ale divinității.
Dintre filmele intitulate Scapă cine poate, acesta, regizat de către Matt Bettinelli-Olpin și Tyler Gillett, este cel mai bun.
Dintre producțiile autohtone, revăd: Maria, regina României (2019) – felicitări actriței Roxana Lupu, care joacă exemplar! – și B.D.
Am nimerit în partea opusă, nu în aceea de la care trebuie să zbor. Urmez indicațiile cu sectoarele, pentru mine valabil fiind „B”. Trec prin aceeași librărie de astă-vară, în care zăresc un tânăr citind. Dacă sunt mai atent, ecoul estival al pașilor mei pe aceleași culoare încă îl aud. Intru să-mi iau o limonadă. Simt nevoia de acru. La ieșirea din market, în partea stângă, zăresc mai multe sortimente de plăcinte, dar îndrept cleștele către un ștrudel, pe care-l afund in punga de hârtie. Prima vânzătoare mă îndeamnă să merg la colega ei, ceea ce și fac. Țin portofelul în mână. O aud pe vânzătoare spunându-mi ceva: îmi arată cardul care-mi căzuse la picioare. „O! O! O!” – reacționez eu, oarecum timorat de propria-mi imprudență.
Ies din aeroport, să mă uit la lume. Mai am două ore până la îmbarcare. Mă așez pe un suport de fier. Sorb din limonadă, mai dau câte un telefon în țară. Două nemțoaice volubile ies la taclale. Cine a spus că numai româncele sunt frumoase? Din spate, se aude un huruit. Un cerșetor în vârstă, cu părul alb, cară după el un bagaj: caută în tomberon sticle de plastic (dureroasă secvență, într-un loc / într-o țară în care nu te aștepți să întrezărești așa ceva!).
Reintru în aeroport, mă dezinfectez. Din toaleta de alături, iese același cerșetor – pare familiar angajaților care-l lasă în voia lui să umble pe acolo.
În sala de așteptare, aud vorbindu-se românește, la casa de check in, chiar s-a așezat cineva, un tânăr cu mama lui; de fapt, și-au instalat numai bagajele și s-au retras pe scaunele din proximitate. O tânără, îmbrăcată în haine de piele, fustă și geacă, se uită pe sine, butonând la telefon, dar are prestanță.
Mai am timp de colindat. Îmi iau gumă de mestecat. Agreez să ies pe aleea cu mașini, perspectiva e minunată, marcată de vârfuri de clădiri. Nu este nici frig. După un timp, mă uit la ceas: e aproape ora două. Refac traseul ca după tipar: ușile se deschid automat, pășesc în interior, îmi trec palmele sub pufurile cu dezinfectant, mă îndrept spre casa 22, pentru check in; scot cartea de îmbarcare din plicul de plastic și îi schimb locul, s-o am la îndemână, o strecor într-unul dintre cele două buzunare exterioare ale rucsacului.
În timp ce schimb impresii cu turiștii de pe lângă mine, pe seama veștilor din țară, două tinere nemțoaice, îmbrăcate impecabil, ridică, pline de energie, benzile galbene din fața caselor și ne vorbesc în germană. „Grea mai e limba asta!” – enunță o femeie cu părul alb, ostentativă în acțiune și vorbe: plasează două genți masive pe banda rulantă, înaintea altora care așteptau la rând.
După ce prezint cartea de îmbarcare, tânăra de la casă mă dirijează în dreapta, catre serviciul de securitate. Cunosc traseul, de astă-vară, dar se întâmplă să fiu însoțit de către mama celui care vorbise in germană cu fetele de la case. Îmi spune că locuiește în Germania, că și-a condus mama la aeroport. Mă uit în spate și, într-adevăr, o femeie măruntă vine după noi. Are o claie de păr și ochii albaștri parcă ar fi două bobițe de năut. Femeia se oprește la un tonomat și ia o sticlă de apă plată, deși fiul îi transmite că trebuie s-o bea până ajunge la sectorul de securitate. Mă despart de ei. Cineva îmi strigă box number one! O angajată îmi face semn bucuroasă, că ea este number one. Nu o contrazic. Dimpotrivă, îi întăresc impresia. Îmi așez rucsacul in cutia de plastic. „Number one” îmi face semn să arunc sticla de Cola din buzunarul extern al rucsacului. Și cât am căutat sticla aceasta, în mașină, fără s-o găsesc. Arunc sticla in containerul din apropiere. Îmi dau jos geaca, scot din ea pixurile și ce mai am. Trec prin dreptul unui aparat care mă scanează, în timp ce sunt palpat de către o lucrătoare. Îmi recapăt lucrurile, după ce trec de controlul corporal. Din câte observ, mama respectivului tânăr român are mai multe de „pătimit”, tocmai din cauza sticlei de apă, achiziționate adineauri: femeia e supusă unui control minuțios.
În sala de așteptare: știu cum stau lucrurile. Merg la un tonomat și iau o sticlă de Cola, am comandat-o la aparat. Când pun mâna pe sticlă, descopăr că are zahăr zero, ceea ce mă dezamăgește, întrucât prefer Cola clasic. Dau ocol. Îmi iau un sandvici. Nu sunt nici sătul, dar nici foame nu prea îmi este, însă, pentru a combate senzația de foame, care este între cele mai greu de suportat stări, am indicat în engleză acel sandvici cu două șnițele în el. I-am replicat asiaticei de la bufet că nu am înțeles prețul. Mi-l repetă, dar nu i se pare îndeajuns; supărată numai dintr-atât, că i-am pretins, încă o dată, să-mi spună prețul, îmi trântește pachetul pe tejghea. Vreo două vorbe îi trântesc și eu, dar nu i le mai potrivesc în engleză. Mă așteptam ca japoneza (așa părea după culoarea pielii) să fie politicoasă, mai ales că nu avea pretext de a se bosumfla. Îmi propun să nu mă enervez. După ce mănânc trei sferturi din sandvici, trec pe la un refugiu să mă dezinfectez. Acolo, un moldovean brunet se certa în telefon cu mama lui, apelând la invective etc. Îl calmez prin câteva sublinieri ale unor aspecte de conjunctură… Revin în sala de așteptare. Încerc sa-mi iau rucsacul de pe banchetă, dar o bretea se încurcase în speteaza banchetei. Tânăra în haine de piele surâde, observându-mi efortul. Imit cu mâna o serpentină: „S-a întortocheat ca la aeroport” (vorbeam despre breteaua de la rucsac). Comparația era cu traseul parcurs de noi până în sala de așteptare.
Aceleași nemțoaice energice de la check-in reapar și ne anunță să ne prezentăm cu tichetele, pentru a ne îmbarca. Sunt două scări deschise la avion. Biletul meu indică un loc în față. Pe acea scară, nu îndrăznește nimeni să urce. Toți pasagerii se duc la cea din coadă. În dreptul primei, întrezăresc stewardesa. Îi fac semn din mână, dacă-mi e permis să urc prin față. Aprobă, dând din cap. Urc… Locul e pe dreapta, al cincilea scaun. Plasez rucsacul în cutie, deasupra. Sunt îngrijorat, fiindcă am auzit zvonuri că, azi-noapte, au trecut Germania pe lista țărilor din zonă rosie, motiv pentru care este posibil să intru în carantină. Până una alta, nu pierd spectacolul unei stewardese, care interpretează prin mimă instrucțiunile care se aud în boxe, cum să folosim masca de oxigen etc., în situații de urgență.
Avionul decolează. Nu am pe nimeni lângă mine, pe scaun. Mă uit pe geam. Pista rămâne în urmă. Am trecut de nori. Stewardesele fac un control sumar: „De ce v-ați agățat geanta de măsuță?”. „Beui apă!” îi răspunde intrigată o tânără romă.
După scurt timp, ni se aduc niște formulare de completat. Îmi scot pixul metalic din buzunarul drept al gecii. O pasageră îi cere stewardesei un instrument de scris. „Vă împrumută domnul!” – îi răspunde tânăra interogată, după care, uitându-se la mine: „Sunteți de acord să-i împrumutați doamnei pixul?”. „I-l împrumut de tot” – sugeram, astfel, că nu am de gând să-l mai recuperez, de teama infectării cu virus. Doamna din spate mi se adresează, i-l împrumut, nu comentez. Nu-i pot repeta gluma, pentru că, probabil, nu o percepe în undă relaxantă. Ea i-l înmânează celui de lângă. Nici nu am dezinfectant. Nu ți se dă voie cu așa ceva în avion. Scriu declarația. Mai dețin și alt pix, un Schneider albastru. Și acest pix îmi este cerut și de femeia cu „beutul”, care, mai departe, îl dă, din mână în mână, rudelor de alături și de pe bancheta din spate. Nu am cum să refuz recuperarea obiectului, pentru că s-ar interpreta. Dar cum mă dezinfectez? Cele trei stewardese trec pe culoar, cu acea măsuță cu produse variate. Una dintre ele îmi este datoare, ea a semnalat că posed pixuri: „Domnișoară, aveți un dezinfectant?”. Îmi pulverizează spirt în palme: „Sper să fie util!”. „Pompiță din aceasta am și eu în mașină”. Totuși, merg la toaletă, unde folosesc, aproape în voie, apă și săpun. Baia este similară acelora din tren, minoră și cu acleași dotări.
Nu apucasem, în aeroport, să beau cafeaua a doua din zi. O comand stewardesei, care-mi aplicase câteva pufuri de spirt. Au și câteva meniuri, despre care mă interesez: Care este mai convenabil? Chipsuri și bere! Pentru că nu beau alcool, nu pentru faptul că aș fi pocăit sau bolnav, Doamne ferește!, rămân la cafea și la o ciocolată.
În aeroport, acasă… Stăm încolonați, fiecare cu declarația în mână.
Cei de la DSP ne așteaptă… Sunt două femei și un bărbat. Sper să nu intru în carantină. Azi-noapte, în timp ce dormeam, au trecut Germania pe lista țărilor din zona roșie. Dispoziția a intrat în vigoare. Din Koln, am plecat la ora 16 și se fac două ore. Dar în România, am ajuns la ora 19,00, din cauza fusului orar.
Îmi vine și mie rândul. Îmi susțin cauza. Una dintre femei începe să noteze ceva pe declarația mea: „Sper că nu mă treceți în carantină! Eu nu am făcut altceva, decât am tranzitat”. Mă „plasează” la colegul ei care se ocupă de asemenea situații excepționale.
„Domnule, îi spun, ieri, am fost în țară, iar acum, tot în țară sunt. E aberant să mă treceți în carantină”.
„Demonstrați-mi că ați ieșit, ieri, din țară”.
„Am taxele de drum în buzunar. La vamă, am stat numai câteva secunde. Sunați acolo! Doar am tranzitat, nu am luat contact cu nimeni, am oprit numai în locurile recomandate de lege” etc.
În fața mea, se strecoară un domn cu o foaie în mână: „Carantinarea m-a prins în avion. Este normal? Am plecat la ora 16 din Koln. Am făcut două ore! Sunt victimă a fusului orar?”. Intervenția lui este de prisos, fapt pentru care a revenit la rând.
Văd că asistentul medical nu are de gând să mă excepteze. Tot dă să noteze pe foaie carantina. Atunci, încep să-i vorbesc la pertu:
„Ți-au dat putere și te joci cu libertatea mea? Te simți superior? Face-mi testul și dacă sunt pozitiv, recunosc starea de carantinare, dacă nu, lasă-mă în boii mei!”.
„Am și eu copii care studiază în străinătate”.
„Mi-o spui ca să te lauzi? Eu ți-am explicat, pentru a-mi înțelege situația, nu pentru altceva. Aveai și tu ocazia să treci în tabel pe cineva că doar a tranzitat, pe mine, pentru că doar aceasta am făcut. Oricum, îți doresc să ai și tu parte de ceea ce îmi produci tu mie acum!”.
Am ieșit din aeroport extrem de afectat. Ploua cu găleata. Până acasă, am mers pe jos, cam un kilometru. Am intrat sub dușul fierbinte, pentru a mă purifica de impresiile cele mai rele. Am suportat degeaba carantina… Dacă nu aș fi locuit la curte?
În prima zi „de libertate”, am stat până seara în oraș, pentru a-mi rezolva treburile.
Finul Fan era acel personaj puternic, omenos, curajos, în stare să intervină în favoarea noastră oricând – o asemenea încredere aveam cu toții în el (toți: părinții mei, soră-mea și cu mine. Precizez, pentru că nimeni din afară nu are cum să înțeleagă legătura puternică și sfântă cu finul nostru). Trăsăturile acestea îl singularizau în mijlocul neamului său; în plus, mereu se îmbrăca elegant și la modă. Prin respectul deosebit pe care a știut să ni-l arate constant și până a murit, finul Fan rămâne o legendă pentru noi, un model perfect pentru ceea ce este finul în dicționar pentru naș. De fapt, definiția ar trebui rescrisă, conform standardului la care a fixat-o finul Fan prin conduita lui exemplară față de noi.
În anul 1978 sau 1979, a plecat la muncă în Irak și m-a întrebat: „Nășicule, ce-ți aduc de acolo?”, „Un stilou!” – am răspuns (aveam opt / nouă ani și visul meu imediat era să scriu cu un stilou chinezesc). În 1980, a revenit și ne-a sunat. În sufrageria apartamentului său, m-a întrebat, încă o dată: „Nășicule, ce mi-ai spus să-ți aduc?”. „Un stilou!”. Mi-a făcut semn să merg și să-l iau de pe televizorul Diamant (aparat imens, alb-negru). Pe milieu, erau două stilouri negre, învelite în celofan: „Sunt două stilouri!”. A început să râdă: „Unul e pentru nășica!” (pentru soră-mea).
Cu acest stilou, din fibră de sticlă (nu plastic!) și cu peniță suflată în aur, am scris la toate examenele mele. Stilourile au fost însoțite cu bomboane gumate și mai multe, dar nu-mi mai amintesc. Pentru prima dată, am văzut un dolar american, pe care finul îl pusese pe masă și ni-l prezenta ca pe un obiect de colecție: am contemplat îndelung figura lui Washington, precum și culoarea verde a bancnotei.
La fel ca toată suflarea satului, finul Fan era de nelipsit de la Sărbătoarea teiului. Îi plăceau hora și cântecul popular.
Odată, după încheierea festivalului, în drumul istovitor către casă, drum pe care-l parcurgeam pe jos – eram cu ai mei (să fi avut veo șapte – opt ani), ne-am oprit în loc: niște crângani bătuseră pe cineva sau îl amenințaseră; se strânsese lumea și comenta: ce e de făcut, pe cine să anunțe, pentru că nu vedeai neam de milițian. Din spate, venea și finul Fan care a aflat despre ce este vorba. A strigat la acei bătăuși, care se depărtaseră pe drumul spre satul lor…
-Îl cunosc, afirma finul către noi, cărora ni se părea imposibil că s-a găsit cineva să-i înfrunte pe scandalagii, este un văr mai depărtat al meu, fir-ar el al dracu!”. Cu aceste vorbe, s-a îndreptat către văru-său. L-a ajuns. Nu am putut vedea ce s-a întâmplat, dar, la întoarcere, însuși finul povestea cum i-a aplicat o corecție individului, corecție de nereprodus în cuvinte, din cauza violenței.
Ultima discuție dintre mine și finul Fan a fost telefonică. L-am sunat acum un an. Numărul mi l-a furnizat soră-mea: „Vezi că este bolnav. M-a căutat pe mine la serviciu, să-l ajut cu un act”. Nu era încă înfrânt, din punct de vedere moral.
Ar fi mai multe de scris…
Finul Fan mi-a rămas în minte și în suflet, prin această scenă: când tata era depus pe catafalc în biserică și a trebuit, pe rând, să ne luăm rămas-bun de la el, finul l-a sărutat îndelung pe colțul gurii. A fost cel mai impresionant și grăitor gest despre autenticul respect pe care, timp de o viață, i l-a purtat cu drag tatei și, implicit, nouă. Sunt convins că, în fața propriei morți, finul Fan a avut aceeași atitudine calmă, bărbătească, exprimată apolinic de privirea lui albastră.
Voi relua lucrul la studiile mele. În discuția de aseară de la tv, cumva am promis acest lucru. Încă am avansat un termen, luna martie, când îmi va apărea una dintre cărțile aflate în manuscris. Și, poate, cine știe, voi fi sunat atunci și dacă nu finalizez cartea, nu voi mai fi credibil pe viitor.
La intervenția pe skype, am vorbit despre studiul meu la opera eminesciană. Am încheiat, afirmând o idee inedită, pe care am menționat-o și dezvoltat-o în analiza mea: deși a murit la 39 de ani, Eminescu a avut percepția senectuții, de parcă ar fi trăit bătrânețea cu vârf și îndesat, nu o dată, ci de mai multe ori. Între altele, Eminescu însuși credea că va deceda la vârsta de 78 de ani.
M-a sunat mama. Întrucât a murit Otilia, vara mea primară, pentru a cărei dispariție am suferit mai mult decât aș face-o pentru alții mai depărtați ca rudă, socotește că este timpul să-mi spună că „au murit destui la țară, dar nu ți-i mai pomenesc”. La insistențele mele, totuși mi-i numește.
Primul dintre ei este Fănică Păianu, devenit rudă cu noi prin căsătoria cu Mirela, vara mea de rangul al doilea. Evident, vestea mă mișcă. Țineam la Fănică, în primul rând, datorită prieteniei lui deosebite cu tata, iar, în al doilea rând, datorită seninătății lui ieșite din comun…
Fănică era mai mare decât mine cu aproape zece ani. Prima întrevedere cu el a fost în copilărie (copilăria mea), când, în poiana din fața curții lui, juca tenis de câmp. I-am cerut și eu racheta de lemn, colorată în alb și maro, să lovesc de câteva ori mingea, dar m-a refuzat. În schimb, i-a înmânat-o lui Dan Ilie, alt văr al meu, gest pe care nu l-am uitat. De aceea, peste ani, când l-am revăzut în casa bunicilor, în prezența Mirelei, l-am tratat cu indiferență, la început. Pe urmă, influențat și de sora mea, care susținea că Fănică este „băiat de treabă” etc., m-am apropiat de el, dar tot circumspect, atât cât îmi inspira felul lui de a fi.
Fănică a lucrat în mină, la Motru. Mai venea cu diferite ocazii pe la noi, la Craiova. Odată, crezând că eu dorm și nu-l aud, i-a spus tatei: „La o echipă mai mică, va fi mai vizibil decât la o echipă mare”. Se referea la mine, care jucam forbal la juniorii Craiovei. Făcusem un antrenament și cu juniorii de la CS și-l impresionasem pe antrenor, Pârvu cred că se numea, care m-a vrut la echipă, dar tata mi-a impus: „Ori joci la Craiova, ori nu mai joci!”. Fănică a avut dreptate. În timp, de la acea echipă, secundă ca importanță în oraș, au ajuns la echipa mare, la U. Craiova, mai mulți jucători, sub mine ca prestație. *Poate voi scrie cândva și despre acest capitol din adolescența mea.
Fănică a fost prezent nu numai la evenimentele importante din familia mea, ci ale întregului neam.
A participat la lansarea cărților mele, cerându-mi totdeauna o carte cu autograf. L-a ajutat pe tata mereu. De câte ori ajungeam la țară, venea pe la noi, să discutăm despre Craiova.
Dintre cei trei copii ai lui, cel mai mândru era de Andreea: „E miss, nu?”. Întrebarea lui retorică era îndreptățită.
Indiferent de situația în care se afla, grea sau nu, Fănică se purta la fel. Îi plăcea viața cu tot ceea ce aceasta îi aducea. Vorba mamei: „S-a dus (sensul de a muri) cu zâmbetul pe buze”. A făcut infarct.
Aștept să intru la ora 19,00, în direct la o emisiune tv. Pentru aceasta, am instalat skype. Mi s-a comunicat tema: www.revistaderecenzii.com
Afară, încă este bine, dar sunt îngândurat de informația meteo, că vor veni trei zile de ninsoare.
Voi începe un studiu despre opera unui mare poet. La cartea despre Caragiale, predominant despre schița Căldură mare, am scris când afară zăpada era cât gardul. Sub presiunea vremii, a zăpezii care mă sustrăgea posibilității de a ieși mai mult timp în curte, am descoperit nuanțe interesante în dialogul aproape absurd dintre oaspetele inopinat și feciorul de casă.
Citesc despre Nae Ionescu, Duiliu Zamfirescu și Anton Pann.
Drumul dintre Severin și Arad este infernal. L-am parcurs aproximativ în șapte ore, în ciuda eforturilor mele de șofer cu permis de mai bine de treizeci de ani. Dacă nimerești în față două-trei tiruri, pentru că numai unul niciodată nu e, probabil merg în duet, aștepți enorm de mult timp să le depășești, pe un drum spart și îngust cât o potecă.
La Arad, am oprit la aceeași benzinărie, ca anul trecut, în vară. Am mers să achiziționez vignieta pentru Ungaria. O vânzătoare mi-a cerut să aștept, că vine „Imediat!”, dar tăvile cu mâncare nu se mai terminau, împinse de turiști înfometați. Femeia făcea față singură pe două sectoare, la „împinge tava!” și la ghișeul de acordat vigniete. După o vreme, am întrebat-o: „Cât durează imediatul?”. Interogația nu a ajutat, pentru că a durat destul de mult. Cu vignieta în mână, am mai și primit vestea că vama este aglomerată, am urcat la volan. Era să uit: am mai discutat cu un gorjean, care parcase lângă noi: lucrează în Germania, la Nurenberg: „Au trecut zilele acestea ca focul!” (se referea la sărbătorile de iarnă, pentru care a revenit să le petreacă acasă).
În vamă, în jur de ora douăsprezece, ne-am instalat în spatele a douăzeci de mașini. Totuși, mai mult de treizeci de minute nu am stat.
Cum am trecut granița, am avut parte de o vreme superbă de primăvară, trafic ordonat, am condus de plăcere.
Pădurile din marginea autostrăzii erau prevăzute cu foișoare, probabil pentru vânătoare.
Prin mișcări limitate ale umerilor și brațelor, am atenuat starea de somnolență. La volan, somnul devine complicele tău. Te gândești că, dacă închizi ochii pentru câteva momente, nu se întâmplă nimic grav, dimpotrivă: te și odihnești și mai și parcurgi din drum. Sfat: oricui îi vine o asemenea idee, să nu-i cadă pradă, ci să tragă imediat pe dreapta! Încă nu eram copleșit de viclenia oboselii; mi-am continuat cursa, înviorat de zărirea unei stații de benzinărie, unde aș fi putut opri și bea cafea.
În Slovacia, am oprit pentru cafea și ceva mâncare. De asemenea, am achiziționat vignieta, de la un aparat; ne-a cerut indicații și un grup de conaționali. În Cehia, am procedat aproape la fel, în privința taxei, dar cu efortul suplimentar de a transmite, prin telefon, codul de pe un cartonaș galben (cartonaș pe care l-am păstrat în buzunar).
Nu ne-am mai cazat în Praga, din cauza drumului mai lung pe care îl aveam de străbătut a doua zi. Destinația noastră era o pensiune, situată la granița cu Germania. Până la Praga, numai la vrăjitorul Rumburak și la frumoasa Arabela mă gândeam: în copilăria mea, prin anii optzeci, se difuza un film cu scene spectaculare, de transformare a oamenilor, prin vrajă, în diverse animale sau lucruri.
De la soarele strălucind pe cerul Ungariei, am trecut prin regiuni, fie cu ploaie, fie cu ninsoare. Acolo unde fulguia, deși încă nu se depusese niciun strat neglijabil de zăpadă, erau mașini speciale, care împrăștiau, preventiv, bobițe (ca fulgii) de sare pe carosabil: „Și cehii au fost comuniști ca noi și ce sistem de autostrăzi au!”.
Am trecut pe lângă un Hilton imens, cât o planetă: „E prevăzut cu piscine, bucătării etc.” – mi-a spus fiul meu și am adus vorba, încă o dată, despre Mike, unul dintre colegii lui, care a lucrat chef la o asemenea marcă prestigioasă.
De la un KFC, am comandat aripioare picante, iar fiul meu nu știu ce a preferat, întrucât nu am mai avut vreme să-l întreb: trebuia să ajungem la destinație, înainte de ora 21. El încă mă îndemna să înghit repede cartofii. Ne-au și sunat cei de la pensiune să vadă pe unde ne aflăm. Mai aveam de parcurs vreo două sute de kilometri. La ora douăzeci, eram deja la pensiune. Am parcat mașina în curte, pe zăpadă (stratul era sub o palmă). Ne-am luat lucrurile cele mai valoroase, precum laptopul, din mașină. Ușa pensiunii avea o sonerie cu buton (intrat aproape de tot, de la utilizarea îndelungată, în suportul de plastic). Îmi imaginasem o căsuță, în margine de sat, ai cărei proprietari să fie dornici a intra în discuție cu noi, însă pensiunea era la fel de prosperă ca un hotel: sala de recepție destul de încăpătoare, călduroasă, cu un grupaj de lemne deasupra, în stil cabană; recepția funcționa în spatele unui bar, de la care ai fi putut comanda (nu era cazul nostru!) whisky de toate mărcile. Un cățel de rasă mică se plimba în voie. Prezența lui ne inducea într-o atmosferă de liniște, specifică secolului trecut. Cel de la recepție, un bărbat matur care șchiopăta, nu știa o boabă englezește: deschidea telefonul pe google, pe traduceri, și noi rosteam ce doream în microfonul telefonului și așa ne înțelegeam. La cuvântul „România”, ne-a replicat, fără să stea pe gânduri: „Caușescu!”. „Nicio legătură!” – l-am completat eu. Ne-a condus într-o cameră la parter (care nu avea nimic în minus față de camera de la hotelul central din Praga, de exemplu): două paturi mov, tv., veioze, cabină cu două dușuri, chiuveta și wc erau în baia a doua.
Fiul meu mi-a cerut apă. În mașină, nu aveam decât sucuri. M-am dus din nou la recepție și am comandat apă plată. Bărbatul mi-a deschis frigiderul – să-mi aleg de acolo ce-mi trebuie. Am pus mâna pe o sticlă, am scos portofelul să plătesc, dar nu mi-a luat niciun ban (îi lăsasem zece euro bacșiș. În felul acesta, și-a arătat și el recunoștința). De la recepție, am ieșit în curte, pentru a face la dreapta către cameră, ocol de care am profitat și am efectuat această fotografie:
După duș, am potrivit alarma la ora 5,45 și am adormit, gândindu-mă la ceea ce au simțit cehii acestei localități, când s-au văzut cu nemții la geam, în anul 1939. M-am trezit pe la trei, îmi era somn. Mă despărțeau încă două ore de alarma telefonului, de trezire. Am fost mulțumit și m-am culcat la loc.
La ora cinci patruzeci și cinci, am început din nou pregătirea pentru o nouă călătorie. Am lăsat cheia în cutia poștală, conform discuției vesperale cu angajatul. Navigația de pe ecranul Jeep ne-a indicat un traseu opus celui de pe care venisem. Drumul era îngust, cu mașini parcate la poartă. Pe urmă, am trecut prin marginea unei păduri. Copacii erau atât de înalți! Imediat ce am ieșit din pădure, robotul ne-a anunțat că suntem în Germania: în stânga și în dreapta noastră, se ridicau clădiri trainice, din cele medievale.
În Germania, pe autostradă, nu există limită de viteză, iar tirurile nu trec niciodată pe altă bandă, rămân veșnic pe banda întâia.
I-am povestit fiului meu:
-Nu mă gândeam eu, în copilărie, că voi face „la pas” Europa de Vest. Când mai zăream cine știe pe unde câte o ilustrată din străinătate, mi se părea un vis mijlocul de a o vizita. Nici gumă de mestecat nu era, decât una românească, despre care se spunea că este confecționată din drojdie și avea un gust predominant amar. Odată, fiind prin fața blocului la joacă, am auzit pe câțiva dintre copiii din gașca mea că la hotelul Jiul, Balaci oferă gumă de mestecat. Până am ajuns eu, probabil guma s-a terminat, pentru că Balaci nu mai era… Tatăl lui Florin, un vecin al meu de la etajul al IV-lea, lucra la Oltcit și fusese trimis de către fabrică să învețe meserie în Franța. Îi adusese, între altele, mașinuțe de fier, cu portiere care se deschideau etc. Mesteca Florin gumă pe balcon. De jos, de la scară, l-am strigat să-mi dea și mie o lamă (era un pachet verde, cu miros deosebit de plăcut). Și Florin s-a gândit să glumească: a dat drumul la hârtia învelitoare, care fâlfâia în aer și s-a prins de un geam. Când l-am prins, l-am bătut atât de rău, încât multe zile am stat cu frica în sân, ca nu cumva să vină taică-său peste mine; atât de necaz mi-a fost! Sârbii mai aveau gumă bună, sub formă de țigarete: când am tranzitat-o acum câțiva ani, îți amintești că i-am întrebat de guma lor tradițională și nu dețineau decât Orbit. Nea Costel, vărul tatei, lucra la poliția economică. De la el mi-a cumpărat tata ceas cu calculator, pe baterie, gumă de mestecat, iar pentru casă, un covor persan deosebit, cu modele geometrice. Avem și astăzi covorul la Cleanov. Mi se pare incredibil: până prin anul două mii, apa se oprea vreo patru – cinci ore pe zi. Ca toată lumea, și noi aveam grijă să umplem cada cu apă. Îți dai seama ce risipă? Îi dădeam drumul celei care mai rămânea în cadă, la cinci după-amiaza. Programul la tv, încărcat de muzică patriotică, era de două ore seara.
În 1990, soră-mea a avut inspirația de a face o excursie în Polonia. A adus de acolo casete cu muzică extraordinară: Patty Ryan, Francesco Napoli, Laura Branigan. Le ascultam la boxele de la Oltcit. Mie mi-a luat o geacă de iarnă, a cărei căptușeală era din puf de pinguini. Am purtat-o mulți ani. E bună și astăzi. Ținea de cald și-mi dădea un aer nordic. Eu abia în 2008, am ieșit pentru prima dată din țară, când aveai tu șase ani.
În Germania, pe alocuri, fulguia, peisajul fiind de vis. Ce zestre silvicolă poate avea!
Cu șaptezeci și cinci de kilometri înainte de aeroport, am oprit la o benzinărie. Atmosfera părea caldă. Înăuntru, o singură vânzătoare se ocupa de tot: ambala sandviciurile, scana prețul altor produse etc. Noi am cumpărat apă plată (o marcă pe care n-am mai întâlnit-o) și lichid de parbriz. Ne-am postat dinaintea vitrinei. Eu am comandat cârnați tradiționali (de fapt, unul singur, fiindcă sunt imenși, gustoși, însoțiți de o pâinică rotundă și de muștar. Cutia în care-i primești este de carton verde, tare, precum o tavă). Tonomatele de cafea, plasate în dreapta, dinaintea tejghelei, erau ample, cu o fațadă auxiliară oricărui tip de cumpărător, începător sau rutinat (nu te rătăcești pe harta lor, când poftești ceva). Astfel de tonomate, cu butoane mari, luminoase, dau rest, nu te cauți în buzunare de mărunțiș, să-ți iasă exact suma pentru o cafea etc. I-am spus lui T. că vreau un espresso lung, pe care mi l-a și comandat, sub ochii mei, prin acționarea butonului: a ales paharul cel mai mare, concordant comenzii. Rezultatul nu a fost conform așteptării: m-am ales cu o lingură (cantitativ mă refer) de espresso lung. Ne-am întrebat cât ar fi fost un espresso scurt, dar nu am mai stat să experimentăm, fiindcă ne-ar fi luat timp și ar fi și costat.
Pe lângă noi, un german aproape în vârstă, se învârtea cu lingurița de carton în mână, căutând pliculețele de zahăr brun: dădea ceva din gură. T. i-a răspuns, datorită cunoștințelor de limba germană căpătate de la Mike, deși, când aud pe cineva că învață limba germană, îmi vine în minte expresia: „Dumnezeu a inventat eternitatea, ca să ai timp să înveți limba germană”.
Mâine dimineață, plec iar la drum, ca un șofer de cursă lungă. Prevăd că nu voi putea dormi, după cum mi se întâmplă frecvent, când trebuie să fiu prieten cu moș Ene („pe la gene” – ca în poezia lui Ion Barbu). Mă îngrijorează faptul că se stă mult la vama de la noi: „s-o spargă odată!” (Glumesc!).
Ieri, am postat la revistă versurile unei melodii care-mi place: Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara… Cu imaginația, însoțesc versurile, simțind liniștea din Bucureștiul interbelic. Cei doi îndrăgostiți îmi par izolați, singuratici, dar cu gândul unul la altul. Pentru omul obișnuit, nu era o problemă să mănânce în oraș: ducea o viață în rit creștin (post miercuri și vineri), legată de programul de serviciu, dar cu o mare speranță în singura zi liberă a săptămânii, duminica.
Ce vor fi văzut ochii lor, ce le vor fi auzit urechile? La ora aceasta, deja se vor fi întâlnit, au luat loc la masă, au mestecat aperitiv și se vor fi delectat cu muzica pusă la patefon sau interpretată de către lăutari. Care le vor fi fost preocupările diurne, la ce se vor fi gândit că au de făcut? Dar aveau un sprijin în valoarea leului românesc (de atunci), mai prețios decât dolarul. Despre ce carte vor fi discutat, cât de mult și-au dat seama că se pot apropia unul de altul, că vor clădi un cuplu (care la senectute, în comunism, își va fi uitat minimala formă de viață prosperă din seara aceasta). Să ne imaginăm tinerii care luau masa la șosea, în perioada monarhică, strigând mai târziu, cam peste douăzeci – treizeci de ani, lozinci politice, de tip comunist, slăvindu-l pe Dej sau Stalin (pe Ceaușescu N.).
Vreme frumoasă, așa cum au și anunțat pentru această perioadă, încă de la începutul lui decembrie, când afară era ger (și uitasem cum e să fie vremea bună). De dimineață, a fost mai răcoare decât ieri, dar la mijlocul zilei, mai cald.
Am mers cu mașina la o spălătorie auto (abia de am găsit una deschisă). Rând mare de automobile, dar, neavând încotro, am așteptat.
Zilele de Revelion și de Anul Nou au zburat. În suflet, port aceeași nostalgie față de mine cu traiul meu de acum un an și dintotdeauna (să spun astfel). Încerc să identific posibile bucurii imediate, pentru a mă descâlci din buruienile nostalgiei, dar cea mai sigură dintre ele rămâne scrisul. M-a sunat și prof. Florea F., să-mi ceară să prezint o carte.
O veste fastă este că mi-au intrat banii de la un proiect în care am fost implicat.
Am fost cu două ceasuri la reparat: pentru unul, de marcă nemțească, să-i schimb bateria, iar pentru celălalt (elvețian, automatic), cureaua. M-am îndreptat către singurul ceasornicar pe care-l știam în mall. Îl întreb cât mă costă: 20 de lei (bateria). Sunt de acord. Îmi arunc ochii pe ce meșteșugește și-l aud că s-a rupt cheița de la ceas, că nu o poate schimba, pentru că nu are și să mă duc eu nu știu unde în oraș. Îmi iau ceasul cu bateria pusă, dar fără butonul de fixat ora, și-mi iese în cale alt ceasornicar, pe culoarul principal din mall. Îi explic despre ce este vorba: „Au venit mai mulți la mine, după ce au fost la celălalt, tot cu același motiv, sigur el a rupt cheița: ori nu se pricepe, ori nu deține ustensile profesionale… 150 de lei vă costă, îl lăsați aici (ceasul) și vă sunăm noi când este gata. Durează cam o lună”.
Îngândurat, ajung la mașină – sclipește în soare. Designul ei îmi ia supărarea cu mâna.
Am cumpărat un aspirator de mașină (90 de lei). Sper să aibă putere, nu ca precedentul, care nici nu aspira (decât vreo trei scame), care nici nu părea să funcționeze (nici nu bâzâia, nici nu dădea vreun semn că „mișcă”).
Am și o întrebare care mă frământă, venită de la un interlocutor: de ce o persoană care te-a sunat de nouă ori îți trimite captură cu numai patru, oțărându-se că nu ai numărat tu bine sau că pentru tine închipuirea este similară realității, iar tu nu mai ai cum să-i reprezinți apelurile, pentru că le-ai șters din greșeală? Probabil este greu de îndurat situația, onestitatea fiindu-ți ignorată. Ești ca în sandvici.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
