Din caietele mele, anul MMXIV. Primăvara (Pastel sofisticat)

O, printre pomii

care încă nu au înverzit,

pândiți, în starea lor, de frigul prezent,

o pasăre își face veacul,

trudind și ea la realitatea clipei,

cu o bătaie, în plus, de aripi.

Cuișoarele pătrund mai adânc în uluci,

vine în chiserul ager,

mânuit de gospodari,

vibrația de la zborul,

deșteptat în văzduh, de foamea păsării

în grații, la rându-i, cuprinsă în brațe de propriu-i elan

și dusă peste arii…

Am legat de piciorușele ei o privire și eu,

ca să o aduc peste pământul bătut, în februarie,

de parii mucenicilor.

O, văpăile – cum se aud urcând!

La o aruncătură de băț,

a stat, o iarnă întreagă, precum lava,

un coș de lumini,

veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.

Pasărea se întoarce la cuib, în seară,

aducându-mi, din depărtare,

priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei abil,

ca pe mucava, tușa creionului chimic.

Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor

s-a topit, odată cu zăpada.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.