17.X.2020

Marcus Aurelius

Ora 8,30

Am acumulat oboseală în săptămâna care se încheie, deși la suprafață nu s-a părut. Am adormit destul de devreme, în jur de ora 22,00 (cred). Mă apucasem să citesc despre P. P. Carp.

Tot devreme, m-am și trezit. Aseară, nu am publicat materialul programat să apară în revistă, am luat laptopul și l-am revăzut (evoc întâmplarea de luni, dar trebuie să consemnez și rapiditatea trecerii timpului, pentru că astăzi, sâmbătă, eu încă nu am ieșit din vibrația nefastă a evenimentului).

Pe fundal, rulează un film documentar despre Marc Aureliu. L-am urmărit (filmul) printre picături, pentru că o bună bucată de vreme, am crezut că este despre Marc Antoniu, personaj care îmi inspiră invincibilitate. Nu am fost dezamăgit să-mi dau seama că filmul e consacrat lui Marc Aureliu, întrucât îmi e un nume familiar, întâlnit în benzile desenate ale copilăriei, în textele traduse etc. Atenția mi-a fost atrasă de anii transcriși pe ecranul televizorului, anii campaniei lui Marc Aureliu în Germania: atâta zbucium pentru ca el însuși, în calitate de împărat, să asigure liniștea la frontiera cu Germania. Pentru ce? Putea fi eficient stând pe tron la Roma. Avea la dispoziție atâția generali! Și-a periclitat propria-i sănătate, și-a irosit cei mai frumoși ani ai vieții.

Realizatorii documentarului îl condamnă pe Commodus, fiul lui Marc Aureliu, care i-a urmat acestuia la putere, pentru că s-a retras la Roma, unde a trăit în lux și în liniște ani buni, că a părăsit garnizoanele romane etc. Ca om, eu consider că a procedat bine: ceea ce a pierdut tatăl și, totodată, el ca fiu, a recuperat cumva prin revenirea în urbe.

Privit din contemporaneitate, episodul e pozitiv (la scara istoriei universale). Dacă noul împărat Commodus ar fi continuat să țină piept germanilor, timpul de astăzi (trăit de noi) ar fi arătat diferit, ar fi fost întârziat și poate ne-am fi aflat la faza naționalismului acerb… Aș fi stat în casă, cu urechea la drum, la eventualele urmăriri / împușcături, iar de la radio sau difuzor s-ar fi anunțat cine știe ce asasinate politice. Ar fi fost o cotitură în istorie.

Cine i-ar fi putut opri pe germani să fie ceea ce sunt?


Cineva din telefon tot strigă: „Ce a vrut să spună cetățeanul turmentat” din articolul meu Din fuga mașinii? „Bătut” sau „Băut”? Redeschid fișierul și precizez. În schimb, nu-i pot răspunde la telefon, pe rețeaua de comunicare, pentru că am pus aparatul la încărcat, am probleme cu firul (cablul) de încărcare și nu ating telefonul, nu-l mișc din loc, doar văd ce mai apare pe display. Aștept să se încarce 100%.

Modernismul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

Modernismul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp.

Citește în continuare Modernismul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

14.X.2020

Dacă aș mai fi așteptat, articolul Din fuga mașinii s-ar fi putut intitula Din opritul mașinii. La publicarea articolului respectiv, intenționam să postez o fotografie reprezentând o roată.

Spre seară (12 oct.), am hălăduit cu prietenul Răzvan M. pe te miri unde. El vrea să achiziționeze un Mercedes (de vreo zece locuri). Am dat ture prin spatele unui parc auto, ghid fiindu-ne paznicul. În dreapta, cum mergeam, erau aliniate numai mașini de top, unele pregătite a fi dezmembrate, altele deja decupate. Ne însoțea și un câine negru, cu păr scurt. Paznicul, un om blajin și volubil, de la care am aflat (fără vreo intenție – mai multe despre proprietari), ne-a arătat, în stânga, vopsitoria, o hală care se întindea cât vezi cu ochii:

– 600 de lei elementul de remediat, dar au cuptoare, bazine de tratat tabla etc. (ne punea la curent, în seama întrebărilor lui Răzvan).

La ieșirea din parcul delimitat de câmpie printr-un gard de sârmă verde, în stânga, parca liniștit un Mercedes de transport persoane, ai cărui șoferi au intrat în vorbă cu noi. Răzvan fotografia tot cu telefonul. Unul dintre șoferi l-a invitat în mașină, să-i prezinte pe ecranul din bord traseul pe care-l încheiase:

– Săptămânal, parcurgem peste 5000 de km.

După alte câteva teme discutate (în paralel cu obiceiul lui Răzvan de a fotografia tot ceea ce i se părea interesant), ei s-au arătat dispuși să-i vândă mașina la 7500 de euro…


Automobilul a părut lovi ceva, deși în față nu era nimic, dar poate a fost ceva sub câmpul nostru vizual și nu am remarcat. Răzvan s-a dat jos, s-a uitat la roata din dreapta din față (pe care a văzut-o înțepenită în aripă) și a început să se închine, uluit de întâmplare: „Merge ca nouă” – apăsase pe cuvinte anterior. Acolo a rămas mașina, în mijlocul drumului (drum secundar intersectat cu strada principală):

-O las aici, s-a hotărât Răzvan. Pun numărul de telefon în geam și plec.

Între timp, l-am sunat pe Grig, care știam că ne va ajuta. Ne-a trimis o platformă. Cel care o conducea (ar fi trebuit să ne ia o sută de lei) nu a reușit să miște mașina din loc, explicându-ne ceva legat de o furcă pe care nu o are în dotare, furca să vină pe sub mașină, s-o ridice și s-o tracteze până la service. A sunat la altă echipă și a plecat precum a venit, fantasmă în seară (era în jur de ora 20.00).


Cei care i-au urmat individului (de altfel, și el bine intenționat) au fost mai hotărâți și mai siguri pe ei. Au reușit să lege roata cu probleme (la pivot). Le-am furnizat adresa unui service.

Grig m-a tot sunat să mă întrebe dacă am rezolvat…


A doua zi, dimineața:

– Să-l sun pe mecanic, să nu-l sun? mă întrebam în mașină. Grig mă sfătuise să-l caut la telefon după ora zece. L-am sunat.

– Veniți repede să-mi dați cheia de la mașină, pentru că e parcată în stradă și nu au loc mașinile să treacă. Mi-e să nu sune vreun vecin la ridicări…

Pilot de formula 1 am fost până la destinație.

(Va urma)

12.X.2020

10.00

Reiau lucrul la Prefața despre Urmuz și alții (o carte căreia încă nu i-am găsit un titlu definitiv). Pentru că nu am scris prefața, nu am putut da manuscrisul editurii, manuscris promis și pe care îl credeam gata încă din vară.

În starea de urgență, în martie, îmi propusesem să scriu câte o pagină pe zi: uneori scriam mai mult de două, alteori, niciuna și nu înțeleg nici astăzi de unde venea această discrepanță în ritmul meu.

Nu găsesc nicăieri criterii clare ale absurdului, curent literar în vogă… În consecință, selecționez opinii despre absurd ale autorilor asupra cărora m-am oprit. Am regăsit materialul despre Iona de M. Sorescu – mă gândesc în ce măsură această piesă e integrabilă în absurd. Între timp, se apropie ora să plec. Încerc să mai profit de soare. Mă voi duce în curte.


Pe o analiză de text la Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade:

protagonistul vrea să devină un personaj smart, un individ compus din butoane: când i se făcea dor să fie fericit, apăsa pe buton și euforia venea de la sine, din interior, fără a fi motivată extern, când voia să asimileze mai mult, de asemenea, acționa alt buton, care trimitea impuls materiei cenușii, animând-o ș.a.m.d.

Dacă vreun desenator de benzi ar fi fost atent, ar fi inventat un super-erou precum Omul Păianjen sau Batman. Stanley Lee însuși (dacă nu ar fi emigrat în America) poate ar fi reușit să realizeze un prototip de om singular, pornind de la lamentația de sine a adolescentului miop (căruia-i lipsea înzestrarea mecanică / electronică a eroilor de celuloid).

Despre Vasile Alecsandri, azi

Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 10 / 2020

În studiul Literatura universală și literatura națională (1956), Tudor Vianu sublinia factorii care dau posibilitatea unei opere literare să capete prestigiu universal: însemnătatea operei în dezvoltarea social-culturală a omenirii, perfecțiunea ei artistică, larga ei difuzare spațială, lunga durată în timp și ecoul în conștiința tuturor popoarelor. Toți acești factori, care sunt determinați de mediul geografic, creația orală, tradiția culturală și de sensibilitatea specifică a poporului respectiv, contribuie la ceea ce Lucian Blaga numea „matricea stilistică” în primul volum din Trilogia culturii.

În Literatura comparată, Paul van Tieghem considera că „dintre toate activitățile artei umane, literatura este cea care exprimă cel mai complet și mai clar caracteristicile unui popor. Desigur că nu orice operă literară din literatura națională intră în patrimoniul literaturii universale”.

Între literatura națională și literatura universală, există o condiționare reciprocă. Încă din 1900, în studiul Literatura română și străinătatea, Titu Maiorescu arăta că „valoarea universală a operei de artă sporește pe măsura afirmării elementului particular etnic”. Pe de altă parte, G. Călinescu în Studii și comunicări. Eminescu, poet național, aprecia că „orice poet universal este și un poet național. Universalitatea este o inimă individuală, puternică, sonoră, ale cărei bătăi se aud în orice punct de pe glob, precum și în viitor. Dacă operele literare naționale de o înaltă ținută artistică pot deveni valori universale, la rândul ei, și literatura universală poate exercita o influență remarcabilă asupra literaturilor naționale”.

Într-un moment în care limba națională se afla în plin proces de formare, folclorul literar a fost acela care a ilustrat capacitatea creatoare artistică a poporului român. Scriitorul Ion Pillat și criticul Vladimir Streinu apreciau că folclorul reprezintă pentru noi ceea ce a reprezentat clasicismul pentru alte popoare. Doinele, baladele, basmele, proverbele și zicătorile sunt adevărate comori artistice. Sentimentul dorului din doine nu are echivalență pe plan universal și în acest sens, Tudor Vianu scria: „sentimentul dorului e aproape intraductibil în alte limbi, pentru că el exprimă întreaga gamă de sentimente ale poporului nostru și acest sentiment al dorului cu rezonanțe sufletești neîntâlnite în lirica universală a pătruns și în capodoperele eminesciene Luceafărul, Mai am un singur dor” (Originalitatea contribuției culturale a românilor).

Este meritul lui Vasile Alecsandri de a fi publicat în 1852 culegerea de Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, culegere care se deschide cu Miorița. Această culegere a fost tradusă în limbile franceză, germană și engleză, în 1857. Istoricul francez Jules Michelet, primul traducător în limba franceză, al Mioriței, considera această baladă ca „un lucru sfânt și emoționant”.

În timpul vieții, Vasile Alecsandri a îndeplinit funcții diplomatice în Occident și a avut legături strânse cu marii scriitori ai vremii precum Alphonse de Lamartine, Prosper Mérimée, istoricul Jules Michelet, cu Henrik Ibsen și a obținut un premiu important pentru poezia Ginta latină. Autor de pasteluri, creator al dramei istorice, al prozei de călătorie, Vasile Alecsandri a cunoscut o mare popularitate în străinătate. I-au fost traduse în limba germană piesele de teatru Fântâna Blandusiei și Ovidiu. Despre locul lui Vasile Alecsandri în contextul literaturii europene s-a ocupat Charles Drouhet în lucrarea Vasile Alecsandri și literatura franceză.

În secolul al XIX-lea, se dezvoltă romantismul românesc, alături de unele elemente ale clasicismului, literatura română sincronizându-se în special cu literatura franceză, de care s-a detașat, prin originalitatea operelor semnate de Vasile Alecsandri.

Din fuga mașinii

În mașină, pe drumul spre serviciu… În față, o mașină albă de București: merge atât de lent! Și, totuși, „reușește” să atingă oglinda alteia care vine pe contrasens, al cărei șofer, cu geamul deschis, îi strigă vorbe de protest, de om supărat, surprins de ceea ce i se întâmplă.

La revenirea de la serviciu, în stânga, tot din mersul mașinii (mă apropiam de un semafor), pe trotuarul de pe partea cu unitatea militară, observ patru oameni de la SMURD în jurul unuia căzut, un cetățean turmentat care, uitându-se la unul dintre ei, îl întreabă: „Tu ai fost bătut vreodată?”.

8 octombrie

În curte…

Vio D., către mine:

– L-ai sunat și tu pe Sandu B.? E ziua lui… Știam că sunteți prieteni, de aceea, ți-am amintit…

– Sunt prieten „din copilărie” cu el, dar, între timp, eu am crescut… E și ziua soră-mi și nu apucai să-i trimit nici măcar un mesaj.

– Îi urai eu – îmi răspunde Marilena, pe care o interpelez cu „doamna director” (după obiceiul lui Răzvan). Interpelarea îi determină protestul, pentru că vine spre mine cu un gest de a-mi pune mâna la gură.

– Da, are dreptate (Tatiana se referă la mine), consilierul educativ are rang de director adjunct.

– Doamna inspector a pus „pecetea” pe act!

Marilena trece peste situația indescriptibilă și îmi arată mesajul de la Cătălin (soțul): fotografia unui TIR (inscripționat cu mesaje ilustrative pentru vremurile pandemice pe care le trăim).

Despre medicul Ilie Marin

Medicul Ilie Marin are faimă în regiune. Colegii de facultate (a studiat Medicina la Cluj-Napoca) l-au apelat „Miki”, după numele unui actor american (căruia i-ar fi semănat). Cognomenul i-a depăşit numele. Şi la Cleanov, când venea, indiferent că stătea o oră sau trei, oamenii aflau şi-l consultau (Socrul lui, „moşicu“, e fratele bunicului meu patern). Îi mai aducea în vizită pe Rela şi Dan, copiii lui, cam de-o vârstă cu mine. Odată, deşi au stat foarte puţin, ne-am jucat „Du-te-vino!“ (joc bazat pe deprinderea de a trimite pe sfori o minge de plastic albastră, de la un jucător la altul).

În anul 1994, într-o zi de noiembrie, la intrarea în casă, am zărit în cuier o haină de piele. „E a doctorului Ilie“ – mi-a explicat mama. „L-au adus în Craiova, la spital. A făcut accident vascular cerebral“.

Vestea părea incredibilă. Ultima dată, l-am văzut acum două săptămâni, la Pleniţa. Acolo, e un târg săptămânal şi taică-meu, stând până iarna în Cleanov, unde avem o casă, intenţiona să vadă cum sunt preţurile la grâu. Noaptea, am petrecut-o la familia medicului. Casa lor e bine plasată, pe un platou de pe care, dacă pleci, ajungi destul de repede şi fără prea mare efort, în punctele importante ale comunei. Şi târgul e aproape, cum ieşi din curte, în dreapta, pe coastă. Destul de spaţioasă, casa a fost cumpărată acum vreo patruzeci de ani, de la un fost boier.

Am stat de vorbă ca niciodată. Nu mai trăisem o seară de asemenea factură (tata a cântat, a depănat amintiri).

A doua zi, pe scări, până am ajuns la secţia Reanimare ca să-l văd pe doctor, mai mult ca să-i stau şi eu la cap, am întâlnit numai oameni tăcuți și triști. Până la urmă, hainele lor erau singurele culori vii din clădire. În rest, aparatură grea, de metal murdar, cenuşiu, mucegai în colţul saloanelor…

Ca într-o reţetă, fără nimic optimist în preajmă, bolnavii stăteau nemişcaţi în paturi, încheindu-se cu meticulozitate – cei care mai aveau ceva putere – la ultimul nasture al pijamalei.

Am stat în uşa salonului şi am văzut, pentru prima dată în viața mea, un om în luptă cu moartea. Sau cu speranţa. Stând pe spate, racordat prin mai multe furtunaşe la aparate atât de mici şi de neînsemnate faţă de situaţie, doctorul se zbătea mereu. Îmi spuneam, când se întorcea spre dreapta, că precis e înspre viaţă; când se răsucea spre stânga, doream să uit că alocasem viaţa zonei din dreapta şi o replasam, ca într-un debut de meditaţie, laturii stângi. Gândul meu se purta ca un politician, ale cărui vederi se schimbă în funcţie de interesul temporar.

Am plecat destul de repede. Nu era zi de vizită. Aş fi fost observat uşor de jandarmii de pe etaj. Nici n-aveam halat alb la mine. Am ieşit pe vechea poartă a spitalului, cu o undă neglijabilă de amărăciune. Am căutat pretexte de consolare. Unul a venit din partea mătuşii Mărioara: „Are 58 de ani. Dacă am ajunge şi noi la vârsta asta!“. Altul, de natură livrescă – un vers din poemul Viața lumei de Miron Costin: „Viaţa e ca aţa“.

Medicul Ilie Marin a murit pe la mijlocul lunii noiembrie. Înmormântarea a decurs, bineînţeles, cu discursuri. Foştii pacienţi ori se alăturau ori numai, ieşind în linişte din curţi, aruncau priviri finale alaiului funerar – prin aceasta, își etalau de la distanţă respectul. 

Bunicul patern îşi dăduse pălăria jos. În locul ei, pe cap, pusese un fular negru. Avea palma dreaptă sprijinită de remorcă, de parcă ar fi vrut s-o ţină pe umărul mortului, ca semn de solidaritate postumă. Plângea şi vorbea încet: „Miki m-a atenţionat că în ritmul preocupărilor mele, cu alergături panicate la treierat, cu mânatul calului pe câmpuri, oricând îmi pot da inima bolnavă peste cap. Mezinului meu, lui Ionel, i-a predat o lecţie de prim-ajutor: dacă mi se va face rău, să mă lovească tare în piept, cu pumnul, aproape de inimă. De grijă, de atunci, de câte ori vine pe la mine, Ionel mă imploră să nu ridic nimic de jos… Eu însă n-am ascultat nici de unul, nici de altul. Trăiesc viaţa după bunul meu plac. Şi, uite, azi, doctorul care se temea pentru viaţa mea, intră în pământ, iar eu, octogenar, îl petrec la groapă, bocindu-l bărbăteşte. I-aş fi dat zile de la mine, de-aş fi putut“.

(Craiova, 2009)

07.10.2020

Grădina, azi

De dimineață, am fost cu mașina în oraș. La deal, ceață, lumină – la vale. La întoarcere, fenomenul meteo s-a inversat.

În curte… Atras de imaginea florilor îngreunate de brumă, le-am fotografiat. Mi-am pus apă și m-am tolănit în șezlongul de sub piersic. Mă uit în dreapta. Crengile care atârnau de la fructele pe care le-au dat, și-au revenit, înălțându-se. Am cules ultimele piersici acum două săptămâni. Miezul lor e dublu colorat (alb – roșu).

Am reintrat în atmosfera de anul trecut, de pe vremea aceasta, când sunam la reprezentanțe, pentru a-mi achiziționa un automobil. Demersul mă sustrăgea tensiunii programului diurn. Conversațiile erau prelungite și ilustrate cu fotografii ale unor modele din stoc. La volanul fiecăruia dintre ele, am navigat fictiv peste tot în lume, precum Radu Tudoran în romanul Toate pânzele sus! (Fiindcă nu putea obține pașaportul cu ușurință în acea perioadă comunistă, s-a hotărât să călătorească prin intermediul personajelor pe care le-a inventat). Dar miza mea era plauzibilă, amănunt care-mi sporea ardoarea de a discuta pe o asemenea temă, de a compara, de a face socoteli etc.

Ecran de navigație
Nivel Limited
Interior

(Va urma)

Dan Ionescu: Suferința unchiului Cucu

Vincent van Gogh

*Rândurile dintre ghilimele aparțin mamei

Despre suferinţa unchiului Petre Drăghia – Cucu îl strigam noi.

„La patruzeci de ani, a aflat că are cancer pulmonar. Au depistat medicii de la Timişoara. În ziua operaţiei, dimineaţa, a mers cu cei trei cumnaţi la un magazin şi au cumpărat pălării la fel – maro, catifelate. Când a plecat spre sala de operaţie, i-a pupat şi le-a făcut cu mâna… Maria (soţia lui), cât timp a durat operaţia, se repezea de supărare şi muşca din coaja de pe copaci. Presimţea, chiar era sigură, că i s-a dus fericirea. Parcă vedea viaţa nefericită care o aştepta. A stat în spital cu el, şase luni după operaţie. Ajunsă de oboseală, mai dormea şi-n alt salon, dacă era loc liber; îşi lega tifon de mână. Celălalt capăt, de mâna lui Petre, care, dacă avea nevoie să fie ridicat, trăgea de tifon. Maria se ducea prompt. Însă, într-o noapte, uitase fâşia de tifon prinsă de noptieră. Şi a tras Cucu în zadar până a bănuit ce s-a întâmplat…

Revenind acasă, au căutat să-şi continue viaţa fericită. Cucu nu mai mergea la catedră, dar făcea vizite elevilor la şcoală, mai ales la sfârşit de an şcolar. Văzând că puterile îi sunt pe sfârşite, Cucu şi-a dat seama că se apropie moartea, dureroasa despărţire, dar nu voia să spună nimic, deşi avea dureri insuportabile… A început tratamentul cu morfină. Am fost acolo când a făcut prima injecţie. Se uita cu ochi mari la seringă. Era un tip deştept. Din acel moment, ştia că nu mai are scăpare. Suna la Spital din jumătate în jumătate de oră, că nu mai suporta chinul… Au început pe ascuns cumpărăturile de înmormântare. Oricum, el a priceput. A cerut să i se arate lista. Într-o noapte, l-a apucat un fel de răutate faţă de toţi care eram pe lângă el. Dinspre ziuă, s-a liniştit. Ne-a chemat. Zâmbind, ne-a întrebat dacă ne-am supărat. Am negat. Sau dacă nu ne-am supărat, de ce n-am mai trecut prin camera lui? Ne-am gândit, i-am explicat, să nu fim prea mulţi în cameră şi să n-ai aer suficient. Atunci şi-a istorisit visul. A visat-o pe mama lui şi pe bunica după mamă: Mă luară de mână, una de-o parte, şi alta, de cealaltă, eu la mijloc. Şi mergeam printr-un parc – numai flori şi iarbă. Plângea şi suspina de se ridica dormeza ca un dăinăuşi în sus. S-a bărbierit, a cerut hainele de plecare spre veci. S-a îmbrăcat într-o cămaşă crem, şi-a pus butoniere, a prins cureaua şi ne indica tot ce avem de făcut: să punem toate cele şase becuri la lustră, să luăm batiste pentru toţi copiii care vor veni foarte mulţi. Să nu ne fâstâcim să râdă lumea de noi că nu ştim ce să facem. I-a cerut Mariei: Caută în sertarul acela şi vezi că este bandaj. Taie o bucată aşa. A arătat cam de 50 de centimetri. Am întrebat pentru ce. Să mă legaţi la picioare. Cu bandaj roşu? A zâmbit: Sigur, să nu mă deochi! Băieţelul lui avea doisprezece ani. Îl mai reţinea de la şcoală acasă. Îl chema la el şi-l strângea în braţe cât putea, apoi îl trimitea înapoi la joacă. În clipele morţii nu suporta să i se pună lumânare în mână. Mai spera totuşi“. Eram copil şi-mi era ruşine să plâng în faţa mamei. Fiind devreme, mă prefăceam că dorm. Mă băgam sub plapumă, parcă să mă ascund, şi o ascultam. Plânsul de atunci îşi revarsă oftatul în mine şi astăzi. Vărsam lacrimi la fiecare vorbă: „S-au dus câţiva bărbaţi să-i sape mormântul. Cucu le-a indicat unde să-l facă, adică aproape de mormântul mamei sale, răpusă şi ea de cancer la treizeci de ani. Doamne, şi ce frumoasă era! M-am dus la cimitir şi i-am văzut fotografia. Avea nişte ochi negri şi mari“. Până în boală, unchiul Cucu fusese un om puternic. „Eu şi unchiu-tău Dorel, îşi amintea tata, stăteam amândoi pe braţul lui. Punea mâna pe gard, ne urcam şi stăteam pe braţul întins minute bune“. Eu trebuia să rezist regresului fictiv care-l prinsese pe unchiul Cucu, micşorându-l de la statutul acelui bărbat puternic, vânător amator şi motociclist, până la dispariţie sau până la punctul unui ţipăt: „Daţi-mi un cuţit să mă omor, că nu mai pot!“. În dimineaţa zilei care avea să-i aducă şi sfârşitul, a cerut tuturor să iasă din cameră. Bunicul patern, cu puternică vocaţie religioasă, s-a pitit după canapea, punându-i la timp lumânarea în mână.

Din ce povestea mama, singurele secvențe care semnalau viaţă normală erau despre Cristian, vărul meu, băiatul familiei Drăghia. Cristian pătrunsese, fără să-l vadă nimeni, în camera cu lucrurile pentru înmormântare. Maia, bunica maternă, a intrat să caute ceva. Era foarte bisericoasă. Considera că sufletul după moarte „umblă“ ca în tradiţia populară, trei zile pe pământ. Orice zbatere, orice abur pentru ea ar fi însemnat atunci „sufletul lui Cucu“. Cristian a mişcat pernele, între care se ascunsese. Maia, fidelă propriilor idei, a căzut în genunchi de emoţie şi a exclamat: „Sufletul lui Cucu!“. Au venit şi alţii auzind-o, să vadă minunea. Până la urmă, „Minunea“ a ieşit la iveală şi s-a ales cu nişte scatoalce pe spate de la mătuşa Maria.

Unchiul Cucu a fost un om generos. Ne trimitea pachete prin poştă, cu fructe de la munte. Pe ai mei i-a ajutat să cumpere lemne pentru casă (să o ridice), în acea perioadă grea a anilor şaptezeci. Le-a făcut cadou o maşină de gătit pe gaz, o lanternă şi altele. Mie mi-a adus o minge de fotbal, minge de piele cu şiret.

„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”