Roman de introspecție (1)

Aş fi plecat dinspre starea mea, vibrantă ca un plan şi destul de intens urmărindu-mă, înspre dispoziţia sufletească a unuia dintre personajele pe care le urmăream dând pagini, numai să mă sustrag prezentului în care, iată, plăteam chirie. Imaginile trecutului stăruiau ca o pânză pictată în aerul blând al camerei şi mi se părea că nu pot curăţa vopseaua uscată de pe unele scene; dăruit cu un har instantaneu de artist plastic, aş fi refăcut în loc schiţa nouă a unui gest, însă în culoarea locală. Îmbinam prezentul cu trecutul la nivel imaginar, iar în voinţă, ideea viitorului liber de griji deschidea uşi întunecate. Clipe din prezent se întretăiau cu fire din viitor: în locul pomului, instantaneu se instala întâlnirea unui cuplu; răsfoiam jurnalul: starea pe care trebuie s-o fi avut, traducea altfel ştirile, cu nostalgia celui care altădată făcea parte din ele. Dar pentru a capta o astfel de variantă, potenţial seducătoare, când nu mai rezişti preocupărilor şi tumultului devastator al tinereţii, aveam nevoie să parvin. M-am ridicat de la masă, înspăimântat de gânduri, m-am dus la fereastră şi am privit afară, în stradă: dintr-un camion de armată, câţiva oameni descărcau dulapuri cu oglinzi, un pian surd şi o masă. Nerecunoscându-mi la început chipul răsfrânt într-una dintre acele oglinzi, am deţinut posibilitatea pentru prima dată, de a-mi analiza trăsăturile fizice dintr-un unghi de vedere neutru. Când mi-am dat seama că mă analizez la urmă pe mine însumi, am resimţit o senzaţie puternică de înstrăinare. Am scos capul pe geam şi, plin de amploare, am strigat oamenilor să rămână pe loc şi să mă aştepte, cu povara în braţe, pentru a nu da, fără să vrea, ocazii cristalului să exerseze furtul de identitate în funcţia oglindirii care-i aparţinea ca o apă. Am insistat ca oamenii să rămână pe loc, dar n-am fost auzit, şi imaginea mea a fost dusă mai departe (şi de prezent), pe braţe străine, într-un vechi ungher unde nu se mai visează, precum pe fundul corabiei lui Iona, la posibilităţi de amânare a misiei. Cămăruţa pentru care plăteam chirie, o asimilasem ca pe un segment interior: datorită visului care mă decupla frecvent de la realităţi dezagreabile, aduceam la fereastră, fluturi în ianuarie geros, şi în locul razelor mult aşteptate, părul blond în stare mobilă, ca în fugă pe miriști vara, al unei mirese. Trecea viaţa pe dinainte ca un film, căruia nu-i puteam înlocui personajele şi încrengătura de relaţii, decât retușând pelicula. Mă depărtam de întâmplări, numai în măsura în care fapte curente, de o tărie similară, căci sub parametrii de tensiune existenţi, nu se mai schimba nimic, ca într-un puzzle, înlocuiau pe cele vechi. Tăria evenimentelor noi, majoră precedentei, impunea, în detrimentul desenelor anterioare, care se erodau în consecuția impactului, esenţa unei relaţii din care să fi răsărit aparenţa altor episoade. A doua zi, am ieşit în oraş, sub auspiciile unui sine angelic, deşi întrebările despre plata chiriei, pe care gazda mi le adresa pe scări, mă importunau în avânt, sporind aversiunea pe care deja începusem s-o am faţă de gazdă; această femeie, care flecărea mult, avea în jur de şaizeci de ani şi ori de câte ori mă revedea, şi se întâmpla să întârzii cu plata, mă bârfea către portarul imobilului. Intenţiile de a o evita erau insuportabil de mari, însă de-o măsură care ar fi încăput în capacitatea de păşire ca pe moi perne, a unei pisici aristocrate. În colţul străzii, l-am zărit pe unul dintre oamenii care au cărat dulapul cu oglindă. L-am întrebat nu despre obiect în sine, ci despre efectul răsfrângerii mele în oglindă: cum i-am părut? Oglinda a fost ocupată şi depăşită în cadrul ei, de supărarea ca lacrima de pe faţa dumneavoastră. În legătură cu trăsăturile, nu ţin minte mare lucru. În virtutea acestui răspuns, m-am decis în ce fel voi acţiona pe viitor. Oricum, nimerisem pe o stradă simplă. Puterea de a decide în destin o deţii numai în momentul în care te hotărăşti, dintr-un punct spaţial, s-o iei într-o direcţie sau alta. Cu tine atunci se intersectează multiple direcţii şi de voinţa proprie depinde numai traseul, nu şi particularitatea acestuia care deja este instaurată şi trebuie să-i înduri patina. Domnule, de unde crezi că te ştiu? m-a întrebat preopinentul meu. Din acea distanţă care, parcursă cu o viteză enormă, nu este observată. N-a fost răspunsul corect. Te recunosc după acelaşi nivel de îngrijorare la care au urcat trăsăturile chipului tău: sub ele, susţinându-le în prezent, să nu recadă în amintire, mi s-au răsfrânt palmele; eram în lift, iar trăsăturile feţei tale, încremenite parcă în oglindă, atingeau etaje superioare de frustrare. Se depărtaseră de sursă, precum raza de stea, şi, aproape de propria eclipsă, căutau mijloc de regenerare în vestigiile condiţiei mele de hamal în port în care mă exersasem atâta vreme şi pe care le mimam, ajutându-mi colegul să se mute. După o balistică anume a circuitului de imagini, te-am localizat. După tabieturi deduse, te-am aşteptat aici, la colţul străzii. Cât mai repede era nevoie să-mi diminuez supărarea, de la faza unei lacrimi la cea de umbră firavă. Mi-am schimbat unghiul de vedere şi dacă mai mult discordia în sine cu doamna Ioana, gazda mea, devenea vehementă, trebuia în schimb să-mi asigur prezenţa mai multor elemente circumstanțiale, pentru a o reprima.

(Va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *