Buba

Într-un joc de volei, de vinerea trecută, urmărind o minge, m-am împiedicat și, după câteva sforțări de a rămâne în picioare, m-am prăbușit, lovindu-mă la genunchi și alegându-mă cu o julitură în podul palmei drepte (în care m-am sprijinit). Durerea, pe care o uitasem, m-a întors în vremea în care, frecvent, mă loveam, dar aveam idealuri. Pe drum, în sat, plimbam cercul, o roată veche de bicicletă, pe care o ghidam cu o sârmă, modelată în cârmă. Printre fluturi, îmi imaginam că direcționez un avion și la astfel de profesie aspiram. Câte piedici am primit la fotbal, de câte ori mi-am rănit genunchii! Mă uitam la „bubă”, așteptând să se transforme în „coajă”, moment critic, fiindcă îmi producea mâncărimi, dar mai mare jucător ca mine în lume nu era!

M-am angrenat la jocul de vineri, îndemnat de tinerii cărora, de regulă, le vorbesc de marii clasici. Mai înainte, ei înșiși s-au accidentat ușor, ca două pahare s-au ciocnit Alexandra și Adina, lângă fileu, cu ochii pe sus, după mingea în zbor…

În timp ce vedeam că nu mă pot echilibra, timpul se dilata în mintea mea, îmi spuneam că, totuși, trebuie să înfrunt momentul, să cad deodată, pentru a înceta supliciul interior, acela de a nu părea nătâng în mișcare, de a nu mă discredita într-o ipostază la care mă mai pricepeam, voleiul. M-am ridicat imediat: „Nu am nimic!” – mi-am asigurat coechipierii. „Nu-mi amintesc de unde am căzut, ci de unde m-am ridicat!” – am mai adăugat.

Pe seară, în liniște, m-am refugiat în amintire, precum soarele în asfințit: durerea a fost vie, nu moartă ca tristețea, oricum, e de preferat rănii sufletești orice piedică exterioară.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *