Comparațiile la care Cristina Monțescu apelează cu predilecție, pentru a-și exprima stările sufletești, sunt din sfera mediului urban în care trăiește, semn al încântării de a fi avut ocazia experimentării altui spațiu lingvistic (limba franceză): „îmi tremura ploaia în pleoape / ca un scaun lovit de furtună / o statuie pe un soclu de fier / ruginită într-un parc al copilăriei”. Chiar  titlul celui mai recent volum al ei, Pedalând pe cuvinte (vol. bilingv, româno-francez, apărut la editura Scrisul Românesc, Craiova, în colecția Orfeu), include o aluzie mecanică, anume acțiunea de a pedala, însă pe cuvinte și nu pe bicicletă, datorită încrederii pe care i-o inspiră universul livresc, ale cărui componente (cărțile, prelegerile, vocabulele etc.) sunt proprii dobândirii cunoașterii apolinice. Alianța dintre material și imaterial, echivalentă alternanței dintre realitate și aspirație, reprezintă principala trăsătură a volumului de față. În această confluență, sunt implicate și timpurile, trecut și prezent, unite de „amintire”: „cavaler numit amintire / dușmanul meu cel mai bun / pleacă să-mi cauți o cutie de lapte / o pâine împletită din fir de speranță”. Țintele îndemnului sunt cutia de lapte și franzela, simboluri ale voluptății culinare în vremea copilăriei. Pentru a-și reînțelege trecutul, autoarea clamează un anumit status mental, o anume tabula rasa de evenimente curente, pentru a face loc oricăror secvențe readuse în suflet, de către amintire: „pleacă (amintirea, n.n.) în fuga melcului / și lasă-mi timpul de a muri / înainte de a-ți gusta hrana”. Nevoia de a retrăi trecutul este intrinsecă, nu inspirată de elemente ale ambientului burghez (de a căror prezență se asigura Marcel Proust, în căutarea timpului pierdut, prin introspecție). Ceea ce urmează nu ilustrează imaginea interioară a unui câmp interior, populat de sentimente metamorfozate în figuri perceptibile / lizibile, ci panorama unei străzi întregi, al cărei vuiet pare desprins din poemul Privesc orașul furnicar de M. Eminescu: „pe stradă ocolesc cutii de metal mișcătoare / pitici de lut și de sânge fierbinte / case cu inimi de lemn sprijinite pe oameni goi de privire”; sugestia sangvină trimite la pastelul psihologic, Tablou de iarnă de G. Bacovia. În ciuda asperităților străzii, conglomerat de lucruri și de impresii ale pierderii propriei tinereți care „i-a căzut de ceva timp din plete”, eroina (așa cum se resimte poeta în confruntarea cu însăși trecerea timpului) își continuă drumul, în același ritm sacadat, pe care îl presupune munca asupra cuvintelor, deși, în exterior, intenționează a conferi o impresie de nonșalanță: „eu pedalez pe cuvinte cu aripi sau ghimpi / și întruna mă rog ca picioarele să-mi fie puternice / să mă poarte cât mai departe tot înainte”. Deși s-ar părea că asistăm la o cursă atletică, totuși, suntem părtașii unei fugi de sine, fiindcă tot ce furnizează energie spațiului, încântând ochiul, nu durează decât un moment: „s-a aprins un ochi de lumină / pe fruntea fiecărei frunze de toamnă / gânduri zboară galbene roșii ruginite / purtând aripi lipite cu ceară”. În fapt, poeta vede în afară ceea ce o solicită în adâncul ființei, iar o întâlnire cu propria-i proiecție interioară sporește tensiunea versurilor.

Atent scrisă, cartea îngemănează, în poeme cu fluență de jurnal liric, franchețea specifică limbilor română și franceză.

Sentimentul de unicitate, relativ la viziunea asupra lumii, este afirmat ferm, de către Octavian Manafu, în cea mai recentă carte a lui, De aceeași parte a baricadei (Ed. Contrafort, Craiova, 2022), titlu care persiflează ancorarea propriilor cunoscuți în realitate. O primă consecință a acestei diferențe de viziune o reprezintă introspecția, modalitate convenabilă autorului, care, astfel, își poate menține intacte principalele trăsături de caracter, precum temeritatea de a fi el însuși ori însăși omenia (derivată dintr-o pornire decentă de cinism, în stilul lui Diogene): „Toți au trecut de cealaltă parte / A baricadei. / De aceea, despre ei nu mai știu nimic / Și nu reușesc să înțeleg / Cum de s-au contopit cu lucrurile buluc” (Uneori încep să vorbesc). Consecința secundă a detașării de mai vechii-i prieteni o constituie hotărârea de a se reorienta în lume, poetul mizând pe un anumit punct zero de repornire în viață, pe a cărui autoritate speră să o regăsească în casa părintească, acolo unde „mai bântuie o parte din copilărie” (Oglinda a devenit atât de opacă), dar, la fel ca Serghei Esenin sau Ion Pillat, constată că „Anii au zburat ca o pulbere din tindă / Și la masa rotundă și scundă / N-au mai rămas decât bunicii / Cu lacrimi spânzurate pe obraji”. Ca atare, de acum înainte, el trebuie să-și asume o cale proprie de cunoaștere și de trăire a vieții, o situație aproximativ familiară lui, întrucât a crescut fără mamă: „Pe mama nu am cunoscut-o / Decât dintr-o fotografie mai veche” (Peștișorul vrăjit). Între lumea reală și cea de apoi, persistă o graniță subțire, pe care poetul o trece frecvent, în căutarea unui dialog cu figuri dragi, iar când nu reușește, nu aduce reproșuri divinității, precum Arghezi în Psalmi, ci se întreabă despre sine: „Mă cerți, dar nu-mi dau seama / Eul meu nu-ți plătește vama. / Ești dinainte-mi, dar nu te văd?” (Ești Dumnezeul meu de piatră). Din suita de întrebări, la câteva se poate răspunde în mod cert, anume că starea interioară se schimbă, în acord cu specificul anotimpurilor, care se tot perindă. Astfel, poetul descoperă: „Primăvara, abia zâmbesc, / Vara mă sufoc, deseori, / Toamna din gâfâit ân gâfâit / Până iarna când / Mă pierd în zăpezile interminabile / Ale zeroului absolut” (Anotimpuri umane). Pastelurile (care urmează acestui poem crucial) sunt psihologice. Ca în Metamorfoze de Publius Ovidius Naso, omul devine copac, dar numai la nivelurile senzorial și ficțional: „Ești ca un arbore înflorit în primăvară” (Pe crengi uscate, fără muguri); vara, printre atâtea așchii de la bușteanul în care „tata, într-o amiază toridă, înfigea barda”, se ivește „un chip de femeie ce aducea cu mama”. Fiindcă pământul devine un spațiu prea îngust pentru a găzdui atâtea metamorfoze, următoare țintă de împlinire în dragoste, este Galaxia, acolo unde poetul nu mai purcede singur, ci însoțit de iubita lui, căreia îi conferă și un rol în mecanismul cosmic, anume acela de a „strânge Absențele la un loc” (Persoana întâi plural). Tânăra este un ego pe care eul liric nu-l simte străin, dimpotrivă, complementar sieși în voluptatea ascensiunii către „un Necuprins de neimaginat” (Cât un Necuprins de neimaginat).  

Cu metafore surprinzătoare, care schimbă unghiul de vedere în puncte solite, volumul de față e propriu unui poet care are ceva de spus.

Pe țărmul negru, în care luna s-a înfipt ca un plug, a urmat încă o seară de mângâieri: „Pe o astfel de noapte bogată, / Cine nu ar da viața lui toată?”. Cu privire ageră, macedoneana a observat urma din nisip, a furcii lui Neptun, care, se pare, și el ne-a însoțit, nevăzut, în hoinăreala noastră și regretă acum, în valuri, că nu a zămislit-o pe iubita mea, pentru a i se fi lăudat lui Zeus, cu toată vuiala mării; de curiozitate, Jupiter însuși, din muntele cel mare, ar fi plecat urechea la vorbele ei și, întors vrăjit pe jilțul lui de aur, le-ar fi chemat, pentru o nouă instrucție culturală, pe mândrele vestale.

-Am ceva să-ți spun, am oprit-o pe macedoneană din mersul lent. Familia tatei iubea caii… Străbunicul meu, cu mustăcioară și voce puternică, măsura pământul din șa. El îi păștea, vara, pe câmp, în toiul nopții, și bea din aceeași apă din care se adăpau caii. Avea și un roib alb, pe care Ahile voia să intre călare în Troia. Din stirpea cailor lui Ahile, stăpânea și o iapă, cu monede aurii în piele.

(Va urma)

De-a lungul malului, iubita mea aleargă mai iute decât săgeata însăși. Câțiva pescăruși, adormiți pe nisip, se slobod în zboruri, ca sufletul ei vesel.

Deși macedoneana mea se află la o distanță minoră față de mine, mi se face dor și, până să o ajung din urmă, nu vreau să pierd nimic din ceea ce a configurat-o și mi-a redat-o ochilor mei; iau în brațe aerul încă vibrând de fastul goanei, cum ne-am întoarce în timp, să ne retrăim viața împreună, de la primii pași.

Ca niște statui ale ei sunt straturile de aer îmbrățișate, pe care, nevăzute, le adaug la contopirea finală, noi înșine părând un far pentru corăbiile care vuiesc de îndrăgostiți.

(Va urma)

La auzul vorbelor ei, ale mele au pălit ca aurul de teama hoților; a început rar și apăsând pe cuvinte: „Pot compara luna cu viața noastră, uitându-mă la atâtea posibilități, ca o lună care încearcă să-și răspândească lumina printre crengile întunecate: unde mergem, unde vom locui, dar, acum, sunt fericită. Hai să vedem ce vom decide!”. Am apucat-o de mână: „Ține-mă strâns!” – m-a îndemnat. „Cât pot de tare și cât mă lași” – i-am replicat în mai multe limbi. „O, iubitul meu poliglot!” – a murmurat, așezându-și capul fin pe pieptul meu, în dreptul inimii care bătea atât de tare, încât îmi dădea de gol trăirea intensă. „Vezi lucrurile mai mari decât sunt, cu ochii tăi mari? fiindcă eu disting totul turtit, de la forma ochilor mei, ușor mongoloidă” – am întrebat-o, aproape în șoaptă. Mi-a răspuns pe loc (imitând figura consacrată a unui extraterestru: „Ooo!” – am reacționat, înspăimântat fals de atitudinea ei): „Eu văd acea lume pe care o selectează ochii tăi, pentru mine. Sunt în serviciul tău, dragă!”.

Am aruncat butoiul tristeții în mare: „Este vremea începutului unei vieți în dragoste adevărată, cu sinceritate și devotament -mi-am spus, urmărind trecutul, afectat de minciună, destrămându-se ca butoiul în talazurile violente”.

„Salută luna noastră!” – am auzit-o pe macedoneană, ai cărei ochi verzi m-au extras, cu forța unei mâini divine, din marasmul inactualității (nimicite cu succes). „Dragostea mișcă astrele”.

(Va urma)

Lacrimile ei erau sărate ca apa mării. Hm! Ce bine este să fii și vietate acvatică – mi- a trecut această idee prin cap (dar nu am exprimat-o, pentru a nu influența momentul) – , datorită gustului mării, care mi-ar asigura totul și nu ar mai fi trebuit să alerg prin viață, după căpătuire decentă; însă, pierdut în valuri, precum prin acelea ale vremii de până acum, nu aș fi avut parte de îmbrățișarea caldă a femeii de lângă mine, care mă întreabă despre viitorul nostru. Mă scutur de solzii filosofiei, încercând un răspuns potrivit sufletelor noastre în armonie. Hainele ei au strălucire, față de straiul meu simplu: însăși munca ei este de a ticlui ecuații de amploare în computer și expoziții cu produse de fină etichetă (aduse în corăbii, de peste mări și țări)… Sunt pe punctul de a mă complexa, însă viziunea mea asupra lucrurilor iese în evidență – pentru această viziune mi-am pregătit discipolii – și mă simt din nou eu însumi, stăpân pe situație. Pe dinăuntru, sunt cel mai expresiv de pe glob și am forță să mă lupt cu orice minte.

Cu ochii înlăcrimați, îmi urmărește cuvintele, care se înalță sticloase în noapte. Stă lipită de mine ca suflet pereche și o contemplu: păr blond, bine pieptănat, ochi macedoneni, care poartă lumina pământului natal, și o limbă vie, care duce și aduce lumi spectaculare în fața mea.

-Care au fost cuvintele tale, Diogene?

(Va urma)

Eu, aproape adversar lui Antistene, care a ridicat asupra mea parul, pentru a mă lovi („Ha! Ha! Ha! – i-am replicat – nu este lemn atât de tare, încât să mă sperii și să o iau din loc, fiindcă nu sunt câine fricos, cu coada între picioare”), nu mă mai tem de văpaia trecerii vremii, datorită dragostei care înflorește în soarele acestei primăveri, sunt în afara fluxului temporal, am sărit din schema lui Cronos ca stropul din cascadă. Mai tare decât parul lui Antistene a fost pumnul de lovituri morale, dus în spate, ani la rând, fiind și eu de vină, pentru că nu l-am ignorat și să fi trecut mai departe, dar, astăzi, acel pumn cade învins, ca taurul în muletă.

– De cine învins, Diogene?

– De surâsul minții profunde a femeii pe care o iubesc. Iată ce mi-a spus, azi-noapte, pe țărm, când luna plutea pe Val, iar eu mă dedicam, în aparență, filosofiei: „Plâng… Îmi pierd adâncul sufletului și cu aripile rupte nici eu nu pot zbura. Sunt blocată în nicăieri. Sunt afară cu tine. La această oră, îmi urmăresc pașii pe treptele albe, care nu duc niciunde. Trebuia să fie o zi pentru îndrăgostiți și ce s-a întâmplat a devenit o zi pentru sufletele pierdute”.

Vorbele ei m-au lovit ca parul în creștet, un par care nu a durut, dar m-a trezit din reveria de aiurea. Am abandonat cercetarea spațiului și m-am întors către această femeie, fabuloasă – mai mult decât este măreția cosmosului – și am sărutat-o îndelung.

(Va urma)

În vremea dragostei, trec zilele ca fulgerul… Ceasurile îmi sunt pline de bucurie și de liniște sufletească… La aceeași lună, ne uităm și eu și ea. Pe întuneric, mâna mea o caută pe a ei, dând la o parte zările, și o află, pentru totdeauna, într-o fâșie de timp apropiat; sărut inelarul și fiorul ca fluturele de lumină se mișcă în inimile noastre.

În copilărie, privind fluviul cel tulbure, nu bănuiam că, pe malul celălalt, zburdă picioarele vesele ale unei copile, care, astăzi, zâmbind, îmi dă mâna, peste anii aceia ai ficțiunii. Cer timp de la Domnul, să-mi dea în plus cât poate, pentru a-mi ajunge să-i spun „cât îmi e de dragă” și să nu-i reproșez Lui că ne-a ascuns până acum ocaziile de a ne fi întâlnit și de a fi fost fericiți, la fel ca zeii, cândva, în Olimp.

Dar eu, marele Diogene, sunt tabula rasa în conversație, oferindu-i răspunsuri, ghidat de mintea sclipitoare a ei.

(Va urma)

Copil, pe vremea aceasta, când primăvara bătea la ușă, eram singurul de pe glob care eram pregătit să-i deschid ușa inimii. Ajungând acasă, după o zi obositoare de școală – toate mi se păreau la fel! -, alergam în grădină, acolo unde tămâioarele își tropăiau culoarea în soare și mă încântau decolările haotice ale albinelor. Nu aș mai fi intrat în casă, pentru nimic în lume, dar foamea mă răpunea și năvăleam la masă, deși mâncarea niciodată nu mi-a fost obiectiv existențial.

Zilele trecute, care s-au perindat prin țară cu soarele în brațe, inima mea și-a dat mâna cu aceea de ieri, a copilului care am fost: o clipă a durat armonia, fiindcă, astăzi, în bătaia vântului, care îndeamnă la înălțat de zmeie, a venit peste mine gândul la aceia care nu mai au ocazia de a vedea roata anotimpurilor. Vina lor, de a nu mai fi apucat primăvara aceasta, a fost bucuria de a ne lăsa nouă locul, celor care învârtim planeta cu tălpile în mers.

„Viața este ca ața” (scria cronicarul Miron Costin în poemul filosofic Viața lumii). Cât de fragil este pe lume ceea ce este încântător, ca o spumă care zboară de pe lucruri.

P.S.

Expresia „Viața e ca ața” aparține marelui cronicar și nu maneliștilor. E bine de știut pentru vulgul atras, din păcate, de jelania brunetă.

Cu o simțire nouă de dragoste, care m-a salvat de la povara unei vechi obsesii, din cauza căreia nu mai vedeam nici soarele pe cer, pășesc prin urbe, cu manta de voievod pe umeri, mândru de statura pe care o am în ochii ei, ai acelei femei despre care îți voi vorbi, prietene… O, dacă ai ști ochii ei ce limpezi sunt și zâmbetul cât îi este de blând! Voi trăi o viață a fericirii, în brațe sincere, în sânul civilizației ei. Într-un grai străin, dar atât de profund, îmi rostește cuvinte înalte, stând „ca o vrabie rănită” în cuibul ei lacustru, la a cărui intrare, tronează un totem aristocrat, făurit de un artist plastic de fală.

(Va urma)