Mărul Afroditei (IV)

De-a lungul malului, iubita mea aleargă mai iute decât săgeata însăși. Câțiva pescăruși, adormiți pe nisip, se slobod în zboruri, ca sufletul ei vesel.

Deși macedoneana mea se află la o distanță minoră față de mine, mi se face dor și, până să o ajung din urmă, nu vreau să pierd nimic din ceea ce a configurat-o și mi-a redat-o ochilor mei; iau în brațe aerul încă vibrând de fastul goanei, cum ne-am întoarce în timp, să ne retrăim viața împreună, de la primii pași.

Ca niște statui ale ei sunt straturile de aer îmbrățișate, pe care, nevăzute, le adaug la contopirea finală, noi înșine părând un far pentru corăbiile care vuiesc de îndrăgostiți.

(Va urma)

Un gând despre „Mărul Afroditei (IV)”

  1. Dar cine, și cine?
    Nu cumva noi purtăm numele
    picăturilor Mării?
    Și ea, de Lumină?
    Si doar Adevărul
    poate suflările noastre să țină
    neascultate, numai de noi, scăldate de vină?
    Stiindu-ne bine?

    Macedoneană..
    Alexandru și-a lăsat penele aripilor lui pe afară
    ca să te țină
    suflet în suflet

    lăsând în urmă
    Nebuna Tinereții Cucerire a Lumii

    Atena, Afrodita si Hera,și toate zeițele, muzele,
    si pâmântenele,
    sunt mai prejos de petrecerea Mării

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.