În timp ce „realizam” acest instantaneu, succesiv altora din grădină, la radio, la o emisiune diurnă, se vorbea despre Vincent van Gogh:

Citește în continuare 29.X.2020: Instantaneu urban →

În martie, anul acesta, mi-a apărut la Madrid cartea de poeme intitulată Carta a Tetis (170 de poeme), ediție princeps (în limba română încă nu a apărut, dar de curând am primit o ofertă de publicare tot pentru acest număr masiv de poeme, 170). Titlul e omonim unui poem consacrat lui Ahile – am fost impresionat de jelania lui de la malul mării, când îi cere ajutorul lui Tetis, mama lui și fiica lui Neptun: Ahile își aflase predestinarea, dar Tetis, venită din mare, lângă el, îl mângâie și-i spune că încă mai are șansa de a alege, fie intră în istoria omenirii ca un mare erou și va muri tânăr, fie va fi nemuritor, părăsind câmpul de luptă. După cum se știe, Ahile a ales prima variantă și a fost modelul lui Alexandru cel Mare (care, la rându-i, a fost exemplul suprem pentru Napoleon, iar Eminescu a dedicat Oda în metru antic împăratului francez).

Cărțile (drepturi de autor) mi-au parvenit din Spania la începutul verii, prin firma Tabita și mi-au fost înmânate din depozit de către o doamnă, Josefina (numele iubitei lui Napoleon. După cum se vede, legăturile din carte intră și în viață, într-un fel).

L-am sunat pe Geo Constantinescu, șeful catedrei de limba spaniolă de la Facultatea de Litere, să ne întâlnim. I-am oferit cartea, ale cărei condiții grafice i-au părut excelente. După ce a citit-o, m-a sunat să-și exprime părerea: limba spaniolă conferă altă dimensiune liricii mele, că am intrat în circuitul universal, că însuși lui Marin Sorescu i s-a acordat un premiu pentru un volum publicat direct în spaniolă în anii optzeci. Mi-a mai vorbit despre poetul tradiționalist, Alexandru Busuioceanu, întemeietor al unei catedre de limba română în Spania (în anii șaizeci), despre Vintilă Horia (care a refuzat premiul Goncourt, neavând încotro. Motivul este legat de influența autorităților comuniste de atunci, însă nu mi-l mai aduc aminte exact. Îl voi suna pe Geo să mi-l mai explice o dată).

Volumul este, într-adevăr, delicat. Se deschide cu un poem scris în liceu, despre o pată de culoare întinsă de vânt pe lac. Am regăsit textul pe pagina de gardă a unei cărți mai vechi, citite de mine tot atunci, în liceu. Până prin anul 2000, aveam acest obicei, de a scrie versuri la începutul sau sfârșitul cărților. Mă simțeam mai relaxat și debordam pe acel spațiu scurt al foii.

Poemul secund al volumului evocă momentul în care mi-am fotografiat bunicul patern în măr cu aparatul meu de fotografiat (primit cadou de la părinți în anul 1986). Cartea se încheie cu o meditație asupra misiunii poetului, în cazul meu, de a nu-mi lăsa bunicul să putrezească în pământ, ci să-l restitui vieții prin ars scribendi.

Cea care mi-a tradus manuscrisul în spaniolă a fost entuziasmată, a afirmat că inaugurez un stil.

Am prezentat cartea undeva și o tânără din public a descifrat tare titlul de sub degetul meu. Mi s-a părut că sună bine și m-am uitat pe pagină mai atent. Deschisesem din întâmplare la Acordeonul de hârtie. Tata îmi făcea acordeoane din hârtie în care sufla, pentru a amplifica jucăria. Încheiam că ar fi fost bine să păstrez unul dintre ele, suflarea tatei ar fi rămas acolo în burduful fragil și aș fi deținut-o și acum.

Poemul

(Va urma)

Stau în parcarea unui hypermarket… Zgomotul prăbușirii unor blăni de lemn îmi atrage atenția, la ultimul etaj al blocului din stânga muncitorii dau jos cofrajul. O macara își mișcă brațul și imortalizez momentul, în timp ce la radio, crainicul rostește „cod măr de ploi”, dar se corectează („cod galben etc.).

Cât de mult s-a schimbat peisajul! Acum un an, erau numai case pe acea alee. Ce i-a motivat pe proprietari să le vândă, o zonă atât de bună! și unde vor fi locuind ei acum?, pentru că mie, ori de câte ori aud de bloc, îmi vine în minte instantaneu ghena de gunoi.

Dau dreptate unui cunoscut care, la aflarea veștii că se demolează Moara lui Drugă, a dat năvală la fața locului, pentru a o surprinde, pentru ultima oară, într-o fotografie, fiindcă peisajul se metamorfozează rapid.

Din mersul mașinii, mă uitam mereu la un pom răsărit pe acoperișul morii, cam în dreptul jgheabului de colectare a ploii, și eram curios cât de mult se poate duce în sus (acel pom). Aveam un sentiment dual, de admirație pentru puterea de cucerire a vegetalului, dar și de tristețe, gândindu-mă la cât s-a muncit la acest monument industrial și ce a ajuns acum, relicvă istorică ignorată.

Într-o discuție, Șarpe (fost prof. de desen) îmi spunea: Dacă aveam ideea de a fotografia orașul, din copilăria mea până acum, aș fi fost în posesia unui tezaur de imagini. Mi s-a părut cel puțin bizar interlocutorul meu, dar era opțiunea justă a unui artist (pseudoartist).

Îl sun pe Sandu B. să-i urez „La mulți ani!”, însă este extrem de ocupat, aleargă de la medicul de familie la CAS și, probabil, viceversa:

-A murit medicul meu de familie (o doamnă) de COVID și cea care i-a preluat cabinetul a pus stăpânire pe dosarul meu… Bine, am prins-o într-un moment nepotrivit, am intrat după ce abia convinsese un copil să-i facă un vaccin. Am auzit discuția de la ușă. Copilul, cam de cinci ani, era foarte deștept. Avea un instinct de apărare inexpugnabil. Aducea niște argumente abile în dreptul cauzei lui. Și i-am dat dreptate. Și doamna doctor i-a vorbit frumos. După vaccin / vaccinare, am intrat eu…

-Și legea ce spune, cu privire la dosar?

-Legea este la mijloc. Trebuie să mă duc în audiență la prefect, s-o interpreteze și să-mi dea act.

(Va urma)

Citește în continuare Limba română: substantivul (I) →

Am dormitat mai toată ziua, de la ploaie. Nicio dâră de lumină pe cer. Unde este soarele care ne tăbăcește pielea vara?

Nu am apucat să culeg murele care au mai rămas (mai sunt atâtea roze, necoapte, deși am jumulit frunzele din fața lor, pentru a permite razelor să le coacă – a se vedea fotografia de mai sus, făcută alaltăieri).

Articolul meu despre bunicul patern a stârnit chiar controverse. Mama se tot întreabă despre episodul cu pistolul, dar dacă nu-l cunoaște ea sau altcineva din neam (nu toată lumea a știut să adreseze întrebările mele!), nu înseamnă că nu a fost adevărat. Mie mi l-au relatat mama Ioana (bunica) și tata (bunicul, așa-i spuneam: „Tata”, iar lui taică-meu – „Tati”).

---

Nu am mai scris nimic la studiile mele în lucru, despre Urmuz sau Eminescu, precum nici la cronica despre cartea lui Geo, carte din care am publicat în revistaderecenzii.com primul capitol.

Încep să fiu dominat de melancolia de duminică seara.

---

Mâine, e Sf. Dumitru. Soră-mea mă îndeamnă să scriu ceva despre felul în care tati își serba ziua numelui, dar eu nu mă simțeam fericit, pentru că mereu eram cu mintea la examenele pe care le aveam de dat (treapta I, treapta a II-a, bacalaureat, admiterea la facultate).

Reușeam să scap tensiunii interioare, când ne vizitau unchiul Dorel, văru-meu Dorin și mătușa-mea Constanța. Doar ce fugise Otilia (vară-mea, sora lui Dorin) cu iubirea vieții ei, Romeo (nu cel din Verona, ci acela din Dobra).

Eram în empatie cu Dorin: dacă el pierdea cu seninătate ocazia de a învăța, eu de ce să mă consum că m-am depărtat de carte? În compensație, îi arătam biblioteca mea, ce volume am mai cumpărat sau ne uitam împreună la fărâma de film pe care o difuza tvr atunci. Urmăream în special filmele de western. Cu un an- doi înainte, ne jucam de-a cowboy și indienii. Purtam la centură pistoale cu capse. Dacă eu făceam pe John Wayne, pe Dorin îl auzeam spunând că e John Mărul. Nu am fost de acord, fiindcă nu identificasem în filme personajul cu un asemenea nume, însă Dorin, pentru a fi convingător, susținea că mai este și John Părul, că știe el. Într-o asemenea situație, dacă-l respingeam pe unul, pe Mărul sau Părul, tot rămânea valabil în joc unul dintre ei.

Unchiul Dorel venise cu un casetofon imens (cred că era prin 1981, anul în care a și cerut să plece din țară, fiind fascinat de America, dar, bineînțeles, nu a primit viză).

Casetofonul impresiona prin mărime, nicidecum prin performanțe acustice. A doua zi, când am revenit de la școală, nu era nimeni acasă. Toată lumea plecase prin oraș – cel puțin, așa era notat în biletul pe care mi-l lăsaseră ai mei pe masă, în sufragerie.

Am început să cercetez aparatul, reușind să-l pornesc. Am ascultat-o pe Lepa Brena – era o casetă cu ea. Lansase în sârbește o melodie românească.

Fotografia

Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu și alte nume importante de la pașopt au o poziție atât de serioasă în fotografii, mereu cu ochii în direcția unui viitor luminos pe care l-au avut (poate mai puțin Bolintineanu, dar va fi fost și vina lui că a decăzut financiar la un moment dat).

Fotograful, care trebuia să deplaseze aparatul masiv și să prindă momentul optim al expunerii indivizilor la obiectiv, recurgea la diverse mijloace pentru a le atrage atenția precum manipularea unei păsări de fier: o ridica spre subiecți, strigând: „Păsărica!”, fapt care stârnea râsul. Și astăzi, la poza de grup, se utilizează expresia cu același efect distractiv (chiar dacă lipsește piesa minusculă de fier).

În liceu, am primit cadou un aparat de fotografiat, manufacturat în Rusia, Zenit – nu mai rețin ce marcă era.

Bunicul meu patern accepta cu exuberanță să-l fotografiez. În 1986, pentru un selfie (noțiune recentă, dar anticipată prin acțiune de bunicu-meu), s-a urcat în măr, pe o creangă superioară, de unde, ca în Cartea junglei, a dat la o parte ramurile din față. Sentimentul că urcă în eternitate și nu în pom i se vede în mimica destinsă a chipului (dețin fotografia alb-negru).

Mergeam la stadion, convins că în micuțul meu aparat voi eterniza momentele magice ale Craiovei Maxima. După un meci, de sub tabela electronică, l-am pozat pe Ștefănescu, purtat pe brațe de către suporteri, ca un mare comandant de oști din Antichitate. Nu am derulat până la capăt secvența de film, până să fi auzit „clic!”, fiindcă nu eram încă familiarizat cu aparatul și imaginile au ieșit suprapuse.

După 1990, am făcut rost de un aparat cu zoom, dar tot pe bază de film de celuloid. În 1996, fiind pe litoral, amicul meu, Cătălin I., care se etala drept mare fotograf, m-a convins să nu mi-l iau la mine, că are el tot etc. Cine vede instantaneele de atunci, va crede despre mine că sunt stângaci. Fixase filmul invers în aparat. Astfel, în poze, mâna dreaptă devenea mâna stângă și tot lanțul de întorsături succedat erorii este evident, încât mă simt, când le mai contemplu, atât de obosit, fiindcă am impresia că m-aș strădui să întreprind acțiunile surprinse acolo cu mâna improprie, stângace – după cum se și spune.

După anul 2000, am primit ca premiu din partea BRD un aparat extraordinar, martor al atâtor călătorii și momente de vis din viața mea (Samsungul mai face parte din recuzita mea tehnică).

Capacitățile telefoanelor mobile de a imortaliza astăzi orice și oriunde au favorizat instaurarea unui spațiu virtual fără margini, în care oamenii se despart prin fel și fel de expresii faciale sau corporale de portretele grave din secolul al XIX-lea. Contemporanii noștri intră destinși, mobili în circuitul virtual, își riscă viața pentru un selfie.

Fotografia este luneta lui Galilei îndreptată spre cosmos: dacă vine vreun extraterestru, cu siguranță va fi prins în obiectiv.

Stau și redactez ceva la cronica despre cartea recentă a lui Geo (mi-a oferit-o cu toată încrederea)…

Pe la ora 16,00, aud pe maică-mea strigând prin curte dacă sunt acasă. Am crezut că visez cu ochii deschiși, dar evenimentul era aievea, m-am ridicat surprins din pat, tot nesigur de realitate. Maică-mea defila pe dinaintea ușii transparente, cu un buchet de busuioc în mână. Din living, simțeam mirosul plantei sfinte. În spatele mamei, Adi luase curtea la pas, în compania soră-mi, atras de zestrea florală încă neveștejită (în fiecare zi, mi-e teamă de trandafiri – să nu-și piardă floarea, sunt trist pentru bumbii incapabili de transformare, dar oricum trandafirii în sine vor ține până în decembrie – „respiră” chiar sub zăpadă). Sunt cele mai puternice flori.

„Nu-ți spusei la telefon că trec pe aici?” – mă întreabă maică-mea, surprinsă ea însăși de atitudinea mea (îmi pierdusem și ideea despre introducerea la cronica lui Geo – cel mai greu, la astfel de scrieri, incipitul mi se pare, pe urmă, dacă prind o idee, am cale deschisă înspre esență).

Mă așez pe fotoliul de paie. Acum, Adi patrula pe terasă, în pantofi ascuțiți la vârf (ascuțitoarele de creioane sunt jucării pe lângă bombeurile din fața mea) și bine lustruiți, de inspector de căi ferate, deși venea de la teren, unde – credeam -sădise pomi. „Nu făcu nimic!” mă lămurește maică-mea, luând poziție militară de drepți, imitându-mi cumnatul în starea imobilă avută pe plaiul respectiv.

Între altele, mă asigur că maică-mea are caiete pe care să scrie – i-am cerut să aștearnă pe hârtie orice, datorită vocației ei de a face dintr-un fapt mărunt o scenetă sau chiar o nuvelă. Și m-a ascultat. O amenință pe soră-mea: „Lasă că și pe asta o scriu”, atunci când nu-i convine ceva în discuții.