Am reușit să trimit articolul despre Șt. O. Iosif. Începusem un studiu mai demult la opera acestuia și abia acum m-am gândit să-l distribui revistei „Scrisul Românesc”, dar fără să fi făcut legătura cu data de nașterea a poetului. Ulterior, am observat că Șt. O. Iosif s-a născut în luna octombrie. Dețin „Revista școalei” – numărul cu poezia lui de debut, Izvorul (1892). Când am citit primele versuri din cartea cumpărată de unchiu-meu, era prin 1977. Și volumul Versuri apăruse în 1897. Optzeci de ani mă despărțeau atunci de perioada fastuoasă a vieții autorului, iar de ultimul an de viață al fostei lui soții, Natalia Negru, numai cincisprezece ani.

Câtă diferență între doi oameni care au fost atât de apropiați! Șt. O. Iosif nu a apucat nici măcar declanșarea Primului Război Mondial, iar Natalia Negru a murit cu trei ani înainte de venirea la putere a lui N. Ceaușescu. Ce să mai spunem despre fetița lor (rănită mortal de o schijă: o bombă le-a căzut pe casă) – nici măcar nu și-a cunoscut tatăl prea bine, fiindcă Natalia Negru îl părăsise pentru Dimitrie Anghel, prietenul lui cel mai bun cândva, pe vremea când traduceau împreună din literatura franceză.

Însăși cauza morții lui Șt. O. Iosif este incertă: în epocă, se spunea că a murit de inimă rea. Ulterior, au apărut două variante, 1. că suferea de aceeași boală ca Eminescu, 2. că ar fi fost bolnav de sifilis și ar fi consumat alcool (combinație fatală). Cauza oficială: accident vascular cerebral.

---

Casa lui Zavaidoc a mai fost distrusă la un bombardament al germanilor, însă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, eveniment care i-a produs infarct celebrului interpret.

Într-o convorbire telefonică, Liviu J. îmi povestește despre o călătorie a lui cu avionul. Deasupra Olandei:

-Peste aripa avionului, vedeam jos o geometrie perfectă: străzi, canale, mori.

În aeroport (nu mi-a precizat numele, dar tot în Olanda), am zărit doi muncitori îmbrăcați în salopete impecabile. Aveau mișcări de artiști. Vopseau pasarela de acolo, de fapt era o balustradă, cu o asemenea artă, așa de bine le veneau pensulele în mână, de parcă erau pictori, van Gogh sau Picasso. După ce și-au terminat treaba, au mers la un sufertaș, unde-și țineau pachetele de mâncare: ziceai că sunt la picnic, la iarbă verde. Trei sferturi de oră au mâncat și au vorbit. Am prevăzut ce va urma: și-au scos de la piept câte o țigară lungă, era ceva peste Kent. „Marlboro lung” – mi-a menționat un coleg, expert în tutun.

În timpul convorbirii (cu Liviu), o pisică neagră mestecă bucățica de brânză pe care i-o lăsasem în iarbă: O strig, s-o pot fotografia.

JUNIMEA ȘI TITU MAIORESCU

Societatea Junimea a luat fiinţă în 1863 la Iaşi, din iniţiativa unor tineri întorşi de la studii din străinătate: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Th. Rosetti şi V. Pogor. Naşul literar al societăţii a fost Th. Rosetti, venit de la studii din Franţa. Societatea Junimea va dispune din 1867 și de un organ de presă, revista „Convorbiri literare”.

Citește în continuare JUNIMEA ȘI TITU MAIORESCU. Bacalaureat →

Mă simt ca Fermi, fizicianul care a realizat o ierarhie a eventualelor civilizații existente în cosmos. Am meditat asupra unui mesaj primit ieri și încă nu sunt decis dacă să scriu Despre iubire, o clasificare în mai multe nuanțe, a acestui sentiment.

Până una-alta, îl sun pe Adi P. (care acum e la serviciu). Mă mir de situație, iar el îmi spune apăsat: „Mai trebuie să muncească în țara asta cineva”. „Și acela ești chiar tu!” – i-am replicat, spre amuzamentul amândurora. Îi urez: „La mulți ani!”.

– De unde știi că a fost ziua mea?

-Bănuiam că zilele acestea ar fi trebuit să fie, ți-am urat mai mult ca să mă asigur că fac o faptă bună, să încep ziua cu o astfel de faptă.

După scurta conversație, ies în curte, zăresc niște păsărele care se tot chinuiesc să-și facă din nou cuib sub streașină (astă-vară, m-am cățărat pe scară, în balcon, ca să ajung să dau cu spray-ul cu spumă în găurile pe care le făcuseră în zid, de fapt, în stratul izolant al casei).

Un muncitor lucrează undeva peste drum, însă departe. Ecoul loviturilor de ciocan (dă în niște blăni, se pare) ajunge până la mine, sub streașină, parcă ar sfredeli în ea. Ce flux de aer leagă streașina de mâna individului – nu știu. Mă pierd în gânduri: pe lună, și o explozie nucleară dacă e, nu se aude, iar individul acesta, printr-o unealtă, se face auzit până aici, bine că e nevăzut.

În păr, mi-a aterizat ceva, probabil o frunză de piersic. Dau cu mâna, simt o moluscă moale: este o viespe! O arunc, dar mă înțeapă. Toată vara au roit pe lângă mine, au capturat o creangă și au înnegrit-o prin activitatea lor și nu m-au atacat, iar acum, slăbite de frig, nu mă iartă (totuși, eu am fost de vină, pentru că am speriat-o cu actul meu de cercetare a părului). Într-o zi, săptămâna trecută, mi-a aterizat pe haină o viespe bleagă (abia mișca din aripi). Am suflat aer cald peste ea și-am însuflețit-o. Am văzut-o zburând, în câteva secunde, peste gard la vecini.

O pisică neagră traversează curtea, se oprește în dreptul meu și se uită la mine. Cred că a mâncat bucățile de carne și cartofiorii pe care i-am pus undeva într-un colț fie pentru ea, pisica aceasta neagră, cu lăbuțele albe, fie pentru alta galbenă, care mai dă târcoale și ea pe aici.

---

Trai de adept al sămănătorismului – îmi spun. Cine mă pune? Îmi aduc aminte că trebuie să scriu despre Șt. O. Iosif, pentru o revistă literară. De fapt, am trimis textul, dar nu l-am încadrat pe acest poet delicat în curent. Și e necesar să reliefez epoca, să-i acord mai mult spațiu poetului (este născut în luna octombrie).

Când eram în clasa a doua, a venit unchiul, fratele tatei, pe la noi în vizită. S-a dus la magazinul din sat și m-a întrebat ce vreau să-mi cumpere. „-O carte!” – i-am răspuns. Și mi-a adus o carte frumoasă, format mare, coperte lucioase, discret colorate: Poezii de Șt. O. Iosif. Copil fiind, am râs pe seama versurilor: „Când pisica nu-i acasă, / Șoarecii joacă pe masă”, le-am rostit în glumă și tovarășilor mei de joacă (Oare ce vor fi înțeles?). Însă eu nu văzusem până atunci niciun șoarece și nu aveam habar cum arată. Numai urechi mari vedeam în imaginația mea, inspirat de unele ex-librisuri.

Jucându-mă pitulișul, m-am ascuns sub un pod care despărțea poiana de drum, un pod scund, m-am târât pe burtă. M-am uitat în stânga și am observat o vietate minoră, a cărei aparență mi-a dat o senzație de catifelare. Cred că a fost primul șoarece pe care l-am văzut, un șoarece de câmp…

Aseară, am adormit destul de târziu, după ora 23 (chiar trecut de 0,00). Am publicat textul despre bunicul Constantin. Aveam nevoie de o fotografie. Am dat sfară în țară și cea care mi-a trimis mai multe a fost soră-mea. Am încercat să ajustez câteva, dar nu mi-a reușit. Gestul soră-mi m-a emoționat, l-am văzut deodată în față pe bunicul (pe whatsApp), fără să mă fi așteptat. Am fost propulsat de simțul vizual în timpul trecut (Marcel Proust a pornit în căutarea amintirilor, mușcând din madlenă).

Mi-am început ziua cu o incursiune în oraș. La întoarcere, am oprit la un OMV. Roțile mașinii mi s-au părut dezumflate, deși ieri am fost la vulcanizare. Cel de la pompă mă știe, am descoperit că avem cunoștințe comune… S-a oferit să verifice el presiunea în pneuri, pentru că, probabil mă văzuse ezitant (îmi era frig și nu m-aș mai fi dat jos din mașină pentru nimic în lume). Presiunea a fost de 2 bari, deși trebuia ceva mai mult, 2,2. Angajatul mi-a spus misterul decalajului: „Ieri, au fost vreo 14-16 grade, iar acum e mai frig”.

Acasă, după ce am pus centrala în funcțiune, abia de m-am schimbat (cu încetinitorul) în hainele de interior. Ce bun ar fi un halat gros, dintre cele care apar în poezia lui Șt. O. Iosif, când se uită el pe geam, la cer, la circulația amenințătoare a norilor!

Cineva îmi transmite un mesaj: „Eu deja am trecut la halatul gros, iar centrala am pornit-o de două săptămâni”… și reacționează cu surprindere la vederea acestei mențiuni. Aș vrea să-l întreb cum este să te revezi în pagina cuiva instantaneu, cu o parte din vorbe, dar nu dau curs curiozității, pentru că mă gândesc la cum m-aș simți eu în astfel de situații intermediare mediilor virtual și real. (Mi-a răspuns: „Ca în oglindă”).

Mă adun, deschid laptopul și inițiez cronica la cartea lui Geo Constantinescu: Întoarcerea istoriei. Literatură diaristică și de memorii (apărută la editura Eikon).

Îmi voi pregăti micul dejun, dar după elaborarea a cel puțin un paragraf. Am roșii proaspete, ardei iute. Ardeiul este de un soi cum nu am mai întâlnit. Când mușc din el, risipește o iuțeală și un parfum de scurtă durată în cerul gurii, dar iuțeala dispare până la momentul îngurgitării…

De dimineață, m-am trezit în jur de ora șase, după care am mai dormit vreo oră. Și am visat că țineam un copil în brațe, căruia-i vorbeam, știind că mă înțelege, fiindcă el încă nu ajunsese la vârsta de a putea rosti. În timp ce-i mai arătam ceva prin casă, tot numind obiecte, l-am auzit pe el însuși vorbind, spre marea mea surpriză. Chiar mi-a adresat o întrebare, de felul: „Credeai că nu pot și eu vorbi?”.

Senzațiile pe care le aveam ca tată (când fiul meu era atât de mic) le-am retrăit în vis.

Când m-am dezmeticit, sub auspicii bune, deși în general, se spune că nu e bine să visezi copii mici, m-am gândit la o situație a mea de viață și mi-am dat seama cum a intervenit în favoarea mea însuși Dumnezeu.

(Va urma, pentru că acum mă pregătesc să ies din casă. Sper să pot relata, în cuvinte care să nu deconspire prea mult realitatea aceea. Cândva, o voi relua și o voi prezenta exact așa cum a fost, dar acum am rețineri, în primul rând, din superstiția de a tăcea asupra miracolului, pentru a nu-l afecta – după cum Blaga susținea în lucrarea lui, Trilogia cunoașterii, că nu trebuie să destrami taina, expunând-o – el spunea să nu o elucidezi).

Mai am o secvență haioasă cu prietenul Răzvan M., căruia i se reproșa că poartă masca sub nas, într-un moment în care, deși afară, în spațiu deschis, o trăsese pe toată fața, până sub ochelari.

De dimineață, pe la 10,15, l-am sunat pe amicul meu, pe Valeriu C., medic stomatolog. Nu am mai vorbit demult. Mi-a spus, între altele, că se pregătește de iarnă. De la el am aflat că, alături, într-un sat, e o femeie care vinde legume din propria-i grădină, la prețuri acceptabile, că, în cartierul lui, la care eu ajung cu bicicleta, se organizează un fel de târg tradițional în fiecare seară, de la ora 16 la 21:

– Tot ce vrei, ca în târgurile copilăriei… Mititei, legume proaspete, brânză de oaie, capră, vacă – vine cu ea un cioban care-și plimbă oile pe aici, pe terenurile învecinate -, vată pe băț, gogoși umplute cu dulceață (de toate sortimentele: de caise, vișine, mure etc.), papanași…

---

După convorbirea telefonică, mi-am continuat lectura despre Vasile Pogor (din Istoria literaturii române moderne)…

Am ațipit, dar un strigăt al crainicului tv., la un gol marcat de nu știu cine, m-a trezit. Aveam de ales între două meciuri. În Italia, era 3-1 pentru Bologna, am renunțat, fiindcă nu mai avea niciun sens să urmăresc, am rămas pe Comuna Recea versus Petrolul (unde nu s-a marcat niciun gol, în prima repriză). Am revenit la meciul din serie A: scorul arăta 3 – 4 Bologna – Sassuolo în minutul 69!

Primele semne clare de toamnă târzie: smochinii, atât de productivi, au mai rămas în trei fructe…

Cineva de pe o rețea de comunicare mă întreabă (în urma lecturii acestor note de jurnal):

-Chiar așa urmărești tu meciurile?

-Dacă nu e unul tare, da, de fond…

Am putut citi din opera lui Mihail Sebastian, când a trebuit, în liceu.

Aveam acest obicei, de a opri în orașele prin care treceam și de a intra în librăriile din cale (anterior anului 1989). Din Râmnicu-Vâlcea, am achiziționat cartea Teatru (apărută la Editura Minerva), o antologie. Eram curios să văd cum scrie, fiindcă auzisem de el, deși în manualele școlare nu figura cu niciun text, și am lecturat astfel toate piesele lui de teatru. Starea pe care mi-au creat-o a fost asemănătoare aceleia avute la citirea dramei Patima roșie de Mihail Sorbu. Sub acest aspect, al efectului artistic, ambii dramaturgi ar fi egali, deși despre ultimul se vorbește astăzi tot mai puțin.

Citeam romanele lui Mihail Sebastian iarna și din acest motiv, poate, mi-au transmis melancolie, o stare care ar fi trebuit să se estompeze odată cu încheierea lecturii, nu să-mi invadeze viața acelor zile, așa cum se întâmpla.

Am cumpărat romanele în etape, dacă mai găseam vreun exemplar uitat pe raft (când se primea marfă la librării, era aglomerație).

După anul 2000, am împrumutat (nu mai știu de la cine) Jurnalul (apărut la Editura Humanitas), pe care-l citise Ion Nemeș (fratele traducătorului lui Trakl) care mă întreba, uluit și aproape încântat de ceea ce descoperise: „Ai văzut cum îl prezintă Mihail Sebastian pe Camil Petrescu?” (ideea era că Petrescu umbla cu vorba de colo-colo, în mediul pe care-l frecventa, cafeneaua Capșa). Am căutat pasajele respective, dar impresia cu care am rămas nu a fost aceasta, că îl învinovățea fățiș pe marele prozator, ci a unui jurnalist delicat, prudent, că el, Mihail Sebastian, își consemna în coada frazei părerile peiorative despre oameni și context; nu era sigur că interlocutorii lui așa erau cu adevărat, cum se etalau în câteva ieșiri. Bucureștiul interbelic era evocat la fel cum își relata discursul epic, cu melancolie și tristețe, dar, din rândurile Jurnalului, totuși răzbăteau mai multe raze de soare, datorită ritmului urban destul de intens în care pulsa capitala.

Despre Patima roșie am aflat de la Titus Bălașa, profesorul de teoria literaturii din facultate: vorbea cu atâta pasiune despre această piesă, încât am devenit curios să o citesc. Am fost descumpănit la final (finalul dramei), dar mi-a folosit mie însumi în scrierea unei piese pe care încă nu am terminat-o, cu toate că am publicat fragmente din ea într-o revistă literară, acum douăzeci de ani (unul dintre amicii mei de atunci era convins că textul meu se joacă pe scena Teatrului Național).

Luminița V. îmi spune că va merge cu mine (cu mașina). Casa

ei e în drumul meu. Îi confirm că plec în curând. Între timp, primesc un apel și ies din cancelarie cu telefonul la ureche, mă îndrept spre baie, să mă dezinfectez. Țin telefonul lipit de ureche, proptit în umăr, pentru a nu fractura discuția.

Luminița mă vede îndepărtându-mă și crede că mă duc la mașină.

După ce îmi spăl bine mâinile, mă usuc și dau cu dezinfectant, reintru în cancelarie și mă uit de Luminița, care nu mai este. Întreb de ea:

-A plecat! îmi răspund mai multe colege. A ieșit după tine.

Altă colegă, în cadrul ușii, le face tuturor cu mâna, semn că pleacă.

-A! Uite, merg cu A.! spun eu, spre amuzamentul colegelor. Adaug tare: „Nu e pentru cine se pregătește”, „ci pentru cine se nimerește” (completează ele, în cor, celebra expresie populară).

Ora 8,30

Am acumulat oboseală în săptămâna care se încheie, deși la suprafață nu s-a părut. Am adormit destul de devreme, în jur de ora 22,00 (cred). Mă apucasem să citesc despre P. P. Carp.

Tot devreme, m-am și trezit. Aseară, nu am publicat materialul programat să apară în revistă, am luat laptopul și l-am revăzut (evoc întâmplarea de luni, dar trebuie să consemnez și rapiditatea trecerii timpului, pentru că astăzi, sâmbătă, eu încă nu am ieșit din vibrația nefastă a evenimentului).

Pe fundal, rulează un film documentar despre Marc Aureliu. L-am urmărit (filmul) printre picături, pentru că o bună bucată de vreme, am crezut că este despre Marc Antoniu, personaj care îmi inspiră invincibilitate. Nu am fost dezamăgit să-mi dau seama că filmul e consacrat lui Marc Aureliu, întrucât îmi e un nume familiar, întâlnit în benzile desenate ale copilăriei, în textele traduse etc. Atenția mi-a fost atrasă de anii transcriși pe ecranul televizorului, anii campaniei lui Marc Aureliu în Germania: atâta zbucium pentru ca el însuși, în calitate de împărat, să asigure liniștea la frontiera cu Germania. Pentru ce? Putea fi eficient stând pe tron la Roma. Avea la dispoziție atâția generali! Și-a periclitat propria-i sănătate, și-a irosit cei mai frumoși ani ai vieții.

Realizatorii documentarului îl condamnă pe Commodus, fiul lui Marc Aureliu, care i-a urmat acestuia la putere, pentru că s-a retras la Roma, unde a trăit în lux și în liniște ani buni, că a părăsit garnizoanele romane etc. Ca om, eu consider că a procedat bine: ceea ce a pierdut tatăl și, totodată, el ca fiu, a recuperat cumva prin revenirea în urbe.

Privit din contemporaneitate, episodul e pozitiv (la scara istoriei universale). Dacă noul împărat Commodus ar fi continuat să țină piept germanilor, timpul de astăzi (trăit de noi) ar fi arătat diferit, ar fi fost întârziat și poate ne-am fi aflat la faza naționalismului acerb… Aș fi stat în casă, cu urechea la drum, la eventualele urmăriri / împușcături, iar de la radio sau difuzor s-ar fi anunțat cine știe ce asasinate politice. Ar fi fost o cotitură în istorie.

Cine i-ar fi putut opri pe germani să fie ceea ce sunt?

---

Cineva din telefon tot strigă: „Ce a vrut să spună cetățeanul turmentat” din articolul meu Din fuga mașinii? „Bătut” sau „Băut”? Redeschid fișierul și precizez. În schimb, nu-i pot răspunde la telefon, pe rețeaua de comunicare, pentru că am pus aparatul la încărcat, am probleme cu firul (cablul) de încărcare și nu ating telefonul, nu-l mișc din loc, doar văd ce mai apare pe display. Aștept să se încarce 100%.