Când sufletul meu de copil 
l-a îmbunătățit, 
îngerul a zburat. 

Eram Adam pur, 
ca toți vlăstarii oamenilor mari, 
când vârsta mea l-a salvat. 

După aceea, 
speram să-mi văd numele trecut
pe hartă. 

Când îngerul s-a îmbunătățit
cu sufletul meu de copil, 
a zburat,
dar mi-a luat și mie, 
la cer, 
vârsta de aur, 
care l-a salvat. 

După aceea, 
am urmărit să-mi văd numele 
pe hartă.
 

Când îngerul s-a îmbunătățit
cu sufletul meu de copil, 
a zburat, 
dar mi-a luat și mie,
la cer, 
vârsta de aur. 

Eram Adam curat, 
ca toți vlăstarii oamenilor mari, 
când vârsta mea l-a salvat. 

Mulți ani, mă uitam pe hartă,
să-mi văd numele trecut pe hartă,
peste ulm.  

L-am dus pe înger 
la noi, în casă. 
Bătea numai dintr-o aripă.
Era mic de tot, 
cât o farfurie. 
L-am așezat pe masă, 
uitându-mă fascinat 
la mecanismul, 
turtit de la impact.  
„Cu o suflare caldă, 
îl refac”. 
-Ce ai, băiete?
-Un înger! răspundeam,
neștiind că numai eu îl vizualizam. 
Ai mei, 
pe bună dreptate, 
intraseră la idei.

Îngerul era din aur pur 
și reflecta obiectele din preajmă. 
Era ca mierea,
o peliculă blândă, 
care lasă ochii să o străbată, 
cu ațintiri. 

(Va urma)

„Ai lăsat pagubă în urmă, Adam!”
a constatat Dumnezeu,
gândindu-se la o întâmplare, 
despre care nu i-a spus omului 
de lângă El, lui Adam cel mut, 
dar pe care am surprins-o, 
cândva, 
eu. 

În ulmul (din satul Cleanov),
trecut pe hartă
ca o minune a naturii, 
s-a înfipt un înger, cu mintea coaptă. 
Aurul din aripi i s-a topit în scoarță.

Eram copil, pe atunci...

L-am dus pe înger la noi în casă.

P.S.
Atât de gros era ulmul, 
încât, în despicătura din trunchi, 
își trăgeau țăranii căruțele,
adăpostindu-se de ploaie.

(Va urma)

„Rămăsese vid în Eden, 
cât un stat de om. Pe acolo, 
îngerii cădeau în gol. 
Ei nu-Mi spuneau nimic,
dar le vedeam focul din zbor, 
abia pâlpâind. 
Vidul se scurgea în cosmos, 
ca o idee. 

Uită-te, Adam, 
prin telescopul Hubble:
iată! gurile acelea negre,
scăpate din mâna unui stomatolog, 
toacă lumina din aștri - 
ele sunt reziduuri
de la reparațiile Mele”. 

(Va urma)

Într-un colț, în gura mare, 
părintele discută cu înfocare 
despre Lewandowski, 
despre nu știu ce ratare. 

„Lewandowski este vreun sfânt
din calendar?”, 
îl întreb, firav. 

Părintele se îmbufnează și tace. 
A făcut o față de sfânt chiar el,
demnă de zugrăvit în icoane. 
Doamne, iartă-Mă!

Cu degetele ținute ca la închinăciune, 
își continuă expunerea despre meciuri,
după o pauză în care se încurcase,
ca într-un dribling, pe răzoare. 

Fericiți, lucru mare!
că au scăpat de pericol, 
Adam și Eva au făcut un legământ, 
primul pe suprafața pământului, 
de a stăpâni cele scrise în Biblie
(de la hotărârea aceasta a lor, 
dinozaurii au dispărut din istorie)
și de a nu se mai despărți, niciodată, 
pentru nimic, 
nici măcar pentru a face doi - trei pași în plus,
unul față de altul.  

Observând mai mulți copaci pe apă,
Adam i-a tras la mal
și a făurit o plută, 
pe care, imediat, el și Eva au urcat,
de teama fiarelor mișunătoare. 
Acolo, în mijlocul apelor, s-au odihnit.
A doua zi, 
au creat un fel de coif din nuiele ușoare
(cum se întocmește un cort),
pe care l-au înfipt în platforma plutitoare:
o lacustră a ieșit, răzbătând foaia 
poetului simbolist. 
Pentru a nu-și deranja strămoșii 
ori a nu-i pârî, în gura mare, 
Bacovia pe sine s-a văzut dormind 
pe scânduri ude. 
(Va urma)

 

Inițial, fixasem oglinzi, Adam, 
în locul tău, din Eden,
dar, de câte ori treceam pe dinaintea lor,
Mă întrezăream pe Mine 
și-Mi păream făcut,
după chipul și asemănarea ta,
Eu, Cel fără cauză apărut. 
Inversasem rolurile, 
în viziunea Mea, 
fiindcă aici M-a adus 
gestul tău necugetat
(pentru care te-am și alungat),
de a da crezare unei vietăți fatale. 

Îmi aduceam aminte, 
mâhnindu-Mă profund, 
de ceasul despărțirii dintre Noi. 
A trebuit cu logosul să repar materia, 
care începuse a se decoji de pe bolta cerului. 
Ca un zugrav bătrân,  
am șters mucegaiul din Eden, 
cu o bucată albastră de stambă. 
Golul pe care l-ai lăsat în grădina Mea, 
l-am astupat, tot pentru tine 
și ramura ta. 

Chiar dacă femeia ta este lipsită de talent în toate, 
să provoci aceste lucruri (neajunsuri, lipsuri)
și, mereu, să o rogi, prin vorbe lingușitoare.
Cere-i să cânte, dacă nu are voce,
face-o să danseze, dacă nu știe, în această privință,
să-și miște brațele. 
Este barbară la vorbă: face-o să discute multe cu tine. 
Nu a învățat să atingă coardele: cere lira!
Merge mai greoi: îndeamn-o să umble. 
Are pieptul umflat (lăsat): să nu-l prindă cu legături. 
Dacă are dinți, în mod inestetic dezvoltați, 
povestește ceva, ca ea să râdă. 
Este cu ochii plânși, amintește-i ceva, 
ca ea să bocească. 
Va fi necesar să-ți porți, dimineața, iuții pași la stăpână 
(iubită, n.m.), când ea nu-și va fi aranjat vreo haină. 
Suntem îndepărtați cu grijă: toate hainele sunt acoperite cu perle 
și aur; cea mai neînsemnată parte dintre acestea 
este iubita. 
Adesea, să cauți ceea ce iubești acolo unde sunt atât de multe lucruri
(între atât de multe lucruri, n.m.). 

(Va urma)