Fugi după mine, 
tăcută, 
ca o umbră ruptă din mișcarea apelor... 

În iarba câmpului. mă prăbușesc, 
ca piatra ce renunță la forma sa, 
în vălmășag.

Te arunci peste mine, 
într-un gest de răpire a clipei.

Râsul tău, 
ca firul de lumină, 
îmi scutură insignele, 
simboluri inutile sub apăsarea, 
fără povară, 
a trupului tău. 
Te înțeapă una: 
„Aceste semne sunt necesare?”.

Cu mișcări precise, 
de o migală aproape ritualică, 
mi le desfaci pe acelea rămase agățate. 

Te privesc, 
în timp ce tu devii un centru de gravitație - 
în jurul tău, soarele se învârte ca morișca - , 
iar eu, 
în această tăcere intensă, 
sunt mai fericit decât orice stea care își arde esența, 
neștiind ce e să fii viu în iubire.