Automobilul trecu 
și-un suflu de vânt în suspin 
ridică frunza în zbor 
din maldărul de frunze rămase-n șanț.

Frunza zvârlită se vede pentru întâia oară 
departe de pomul care o zămislise 
și de pământul care o odihnise.

– Ce minunăție de oraș! - exclamă prin setul de nervuri 
și porni să colinde peste alei...

Un copil o privește și în joacă îi dă o palmă. 
Frunza se răsucește în aer, 
capătă avânt ca un fluture.

Copilul, 
voind s-o lege de-o sfoară,
cum înălțase, cândva,
un zmeu de pânză albastră, roz și maro,
o zdrobește din greșeală —
și-n soare, pe asfaltul umed,
nervurile foșnesc, fâșâie
ca pagini uitate
pe coridoarele școlilor.