Zăpada îmi îngreunează inima de copil, 
care vrea să zburde cu sania și nu are pe unde... 
Peste tot, pulsează singurătatea, 
ca sunetele tobelor, 
bătute în amurguri de saltimbanci, dați jos de către sclipirea evenimentelor, din pomii seculari. 

Mă uit la omul de zăpadă. 
I s-au pus ochi de cărbuni, 
pentru a nu vedea pustietatea albă, 
care, surprinzător, este condiția lui de viață.
 
Cum voi trece de această zi, 
care și-a pus armură de soare pe piept, 
pentru a nu o răni sulița sufletelor care astăzi pier? 

Voi asculta, pe seară, trântit pe un scaun, 
poveștile vecinului care-mi va vizita bunicii. 
Acesta e „tata Ticu", de mai departe rudă, 
dar tot din același trunchi deprins, 
al neamului Tițu. 

Seara s-a lăsat peste sat, 
îmbrățișând zăpada într-o liniște de sticlă. 
Poveștile s-au desfășurat ca firul unui fuior vechi...

Privind la focul sumar din sobă, 
sufletul meu s-a înmuiat, 
precum lumânarea uitată să ardă. 

Omul de zăpadă nu e trist, ci temerar. 
Își poartă singurătatea albă cu mândrie.

Pe tăcute, 
mi-am promis să îmi iau sania, 
chiar dacă nu va fi loc de zburdat. 
Voi trasa dungi noi pe zăpadă. 

Copilăria este o cale pe care alegi să o desenezi.