Furia îl smulge pe Apollo
din cerurile sale pure
și-l coboară, arzând,
în lutul oamenilor.
Preotul, pierdut în rugăciune,
îi duce arcul sacru,
cu ochii adânciți în mare,
în timp ce corăbiile dorm nemișcate
pe țărmul uitat.

Ahile, departe de murmurele oștenilor,
stă singur sub umbra serii.
Niciun zeu nu-i mai atinge tâmpla,
nici vântul nu-i mai leagănă visurile.
Doar liniștea grea a valurilor
îl învăluie, precum o platoșă pierdută.
Lângă el, apusul pătează apa.

„Mamă,” strigă el,
„de ce m-ai născut cu suflet mare
și viață scurtă?
De ce spiritul meu,
care cuprinde lumea,
se zdrobește acum
de granița durerii?
Zeus fulgeră din Olimp,
dar omul tremură doar pentru sine.
De ce Agamemnon, orb de orgoliu,
mi-a smuls pe Briseis cea dragă?
O, mamă, îndepărtează umbra morții mele
sau lasă-mi sabia
să învingă soarta!”.

Din adâncuri, Thetis ascultă,
iar valurile îi șoptesc durerea fiului.
Ea urcă spre țărm,
ca o lumină pierdută în ceață
și-l privește cu ochii adânci,
unde se împletesc dragostea și destinul.
„Fiule, viața ta scurtă va fi o torță
care va arde peste veacuri.
Curajul tău va reface dreptatea,
chiar dacă inima îți va rămâne zdrobită”.

Ahile privește orizontul,
unde delfinii sar prin apele reci,
iar corăbiile gem sub greutatea zeilor.
În tăcerea serii,
curajul lui începe să crească,
un foc tainic,
în adâncul apelor învolburate.