Strugurii, 
ca niște lampioane, 
strălucesc pe buștean. 
Din ciocurile păsărilor 
mai cade câte un bob spart.

Sub cozorocul de frunze, 
nucul își vede singur de grijă 
și nu-și strică freza 
sub palma de nori, atât de binefăcătoare 
pentru cei veniți să culeagă via...

O, cât de cald! 
E o melancolie 
că a trecut și vara aceasta, 
ne mai uităm după șareta ei, 
al cărei ecou stăruie undeva mai departe de noi, 
uitat ca un bibelou în parul înfipt degeaba, 
ca pentru un început de gard.

Din când în când, 
oamenii tocmiți pentru muncă exclamă, 
în timp ce mai îndeasă 
câte un ciorchine în gură:

— Ce dulci sunt strugurii în octombrie!

Cineva spune 
că mai trebuiau lăsați până la prima brumă. 
Atunci dulceața lor e optimă.

Dacă ai face o statistică, 
ai observa că, 
după părerea lor, 
repetată an de an — a celor care 
ne ajută mereu, 
deși unii dintre ei, 
precum Fănică, 
au trecut pragul 
în lumea cealaltă — niciodată nu e vremea 
potrivită să culegi via strămoșească.

Indiferent de secvențele recente, 
niciuna nu va reuși însă să o șteargă 
pe aceea din copilărie, 
când, în poarta unui vecin, 
stăteam pe ciuci 
și îl vedeam pe moșicul, 
fratele bunicului, 
venind din Valea Crucii...

Carul era plin de saci cu struguri. 
Ulucile îi erau însângerate de must.

În urmă rămânea un parfum de struguri copți.