În ziua cea rece din luna Brumarului,
când mă îndreptam către serviciu, 
iar telefonul a sunat, 
purtând glasul cel plin de odihnă
al fostului profesor de-atunci, 
din anii studenției:
„Cafeaua se revarsă în ceașcă”, 
spunea el cu tihnă senină,
iar eu râvneam la ceasul lui dulce.

​Însă acum el nu mai pășește pe sfânta țărână,
ci în pământul cel negru îi putrezește trupul 
lipsit de suflare.

A rămas doar amintirea acelei zile 
și a altor discuții purtate la telefon, 
prin undele aerului liber,
când îmi vorbea cu umor 
despre păsări ce rătăceau peste lac
și despre motanii care vegheau 
lângă vetre tăcute.

​Unde-s acum credincioșii lui câini?
Cine locuiește azi casa 
în care el își ducea viața liniștită?
Cine îi răsfoiește manuscrisele
care încă îi păstrează gândul?

​Grea e lipsa ce-o simt după glasul 
care s-a stins în mormânt,
după destăinuiri care numai la mine 
găseau ascultare,
precum și după încrederea mare, 
care mie-mi fusese pururea cinste. 

Câmpuri atât de vaste, cu spinarea arsă
de la focurile gospodarilor
care pregătesc pământul pentru noi însămânțări,
miros a fum, ca vara însăși,
care și-a epuizat combustia
și palpită încă în amprente
puse ici-colo pe sufletele
începând să spânzure de melancolii.

În unda galbenă a unui lan uitat
scânteiază șareta pădurarului,
în timp ce, 
la marginea drumului plin de praf,
un țăran s-a oprit
să-și deznoade nojițele de la opinci.

Ca o eliberare,
gâtul păsărilor rămase fidele plaiului,
cele care n-au plecat
în triunghiuri plutitoare spre țările calde,
în coada stolurilor de berze migratoare,
dă glas trilului
care apucă de inimă
un senior urban
și-l tăvălește prin gloată,
pe el, cel care ar fi rămas în sat,
cu palmele bătătorite
de coarnele plugului astral.