ca niște lampioane
strugurii strălucesc pe buștean.

câțiva îngeri
au trecut pe aici
și i-au strivit
cu tălpile lor de cleștar.

din ciocul păsărilor
mai cade
câte un bob spart.

sub cozorocul frunzelor,
nucul
își vede de treabă.

nu-și strică freza
sub palma norilor
care ține umbră
celor veniți să culeagă via.

O, cât de cald!

vara a plecat
și încă îi auzim
șareta undeva,
mai departe de noi.

ecoul ei
a rămas înfipt în pământ
ca un bibelou uitat
în parul acela
pus degeaba
pentru un început de gard.

din când în când,
oamenii tocmiți la muncă
ridică un ciorchine la gură:

— Ce dulci sunt strugurii
în octombrie!

cineva știe mai bine:

trebuiau lăsați
până la prima brumă.

atunci, spune el,
dulceața
ajunge la locul ei.

așa spun în fiecare an
cei care ne ajută
să culegem via strămoșească.

niciodată
nu e vremea potrivită.

nici când Fănică
mai era printre noi,
nici acum,
când a trecut, demult, pragul
în lumea cealaltă.

există o secvență
pe care nimic
nu o poate șterge.

eu stau pe ciuci
în poarta unui vecin.

îl văd pe moșicul,
fratele bunicului,
venind din Valea Crucii.

carul e plin
de saci cu struguri.

ulucile
sunt însângerate de must.

pe drum,
rămâne
parfumul strugurilor copți.