Dacii erau monoteiști, credeau în Zalmoxis, zeul lor fundamental, despre care afirmau că îl văd în preajmă – pentru aceea, acceptau moartea cu frenezie, fiind convinși de realitatea raiului care-i aștepta, după sacrificiu. Zalmoxis, pe care Mircea Eliade îl numea „Zamolxe”, a fost și un personaj istoric, trecut în surse drept discipol al lui Pitagora.

Alte divinități, prețuite de către daci, au fost Bendis, zeița lunii, și Dzio, zeul soarelui – acestuia din urmă, i-au închinat Călușul, dans plin de energie, pe care l-au jucat – se scrie în cronici – și ostașii lui Mihai Viteazul. Călușul e viu și astăzi.

În anul 106, d. Chr., romanii s-au impus militar și administrativ, însă nu și religios. Deși veneau cu un șir lung de zei, nu au intenționat să le ridice temple în Dacia. Ei au fost interesați de oficializarea limbii latine, fapt care s-a împlinit.

Unei populații dedicate unui zeu vizibil, căreia i se luase suzeranitatea, totuși, i se putea pretinde închinarea la alt panteon.

Într-un context complicat, Sfântul Andrei (6 î. Chr. – 60 d. Chr.) a propovăduit Evanghelia și a reușit. Cu adevărat trebuie să fi fost inspirat de Sfântul Duh, pentru că, altfel, nu ar fi convins, riscându-și viața în mijlocul acelora care nu încetau să-l vizualizeze pe Zalmoxis.

Astăzi, dacă pe stradă sau într-un templu particular, am afla despre cineva punând în discuție existența unei divinități inedite sau a unei entități pe care el, propovăduitorul, ar fi cunoscut-o, l-am suspecta de impostură și l-am țintui cu pietre – ar deveni subiect de bârfă și model de evitat.

Cu Sfântul Andrei, cu Iisus Însuși (însoțit de apostoli), a fost altceva, un miracol.

(Va urma)