La izvoare. Olănești, anii optzeci

Ardeam de nerăbdare să ajung la izvorul frecventat de tovarășa Ceaușescu – se spunea că venea des în stațiune.

În prima zi, am mers, însoțiți de mătușa Marioara – ne explica pe îndelete care dintre izvoare tămăduiește rinichii sau previne depunerea pietrelor, care face bine la stomac etc. Erau resurse acvatice pentru fiecare dintre organe. Eu speram să mă satur de apă minerală, din aceea de care ne aducea tata de la Buziaș, nicidecum să beau din toate, cu pondere. Nu sufeream de nimic, deși ne duceam ca la farmacie. Cumpărasem sticluțe speciale, în care să luăm apă.

Mă așteptam să mă scald sau să văd o patrie a izvoarelor vertiginoase, curcubeie permanente, îngeri liliputani…

Izvorul 24.

(Va urma)

La Olănești, anii optzeci

Cum se va fi strecurat voievodul țării – așa i se mai spunea tovarășului, era pus în rând cu marii domnitori -, prin iarba înaltă și uscată de aici, după ce va fi coborât din helicopter? mă întrebam în sinea mea, pentru că nu mă exteriorizam – înțelesesem de la tata să mă feresc să vorbesc despre marele conducător, în fața altora. Și nu deschideam discuția. Nici nu mă interesa. Preferam subiecte despre Eminescu, precum și astăzi.

Îl vedeam pe tovarășul, în imaginație, tresărind prin iarbă, ca iepurele îngâmfat; părându-mi prea scund pentru un asemenea mamifer, îl comparam cu un melc, lent de la natură, însă vioi de la funcție. În contemporaneitate, este întrecut de politicienii mămicilor lor, în micime și lentoare.

(Va urma)