La Olănești (Anii optzeci)

Spațiul, care ar fi trebuit să fie paradisul meu pentru câteva zile, era, de fapt, o casă de țară – fără etaj ori alte modernități de construcție. În față, murmura o boltă joasă, cu schelet de lemn, sub care trăgeam seara, pentru odihnă. La o masă, înspre drum, luam prânzul. Acel bărbat, care era stăpânul casei și gazda noastră, avea cam șaizeci de ani. Era corpolent și volubil, chiar se credea spiritual. A rostit o vorbă care a întors pe dos o expresie uzuală. Ne așezasem (toată echipa) să mâncăm și ne uram „Poftă bună!”. El, care apărea ca din văzduh, a intervenit: „Se spune Mâncare bună la poftă!”. Vorbele acestea mi-au rămas întipărite în minte, dar fără vreun efect pozitiv.

(Va urma)

La Olănești (Anii optzeci)

Șapte coline dacă ar fi avut stațiunea Olănești, pe a opta ar fi locuit acest domn. Și chiar pe al optulea deal trebuia să ajungem. Până la destinație, te opreai să-ți tragi sufletul.

Așteptam – nu mai rețin ce – pe marginea unui teren de sport – acolo se încinsese un meci de fotbal. Aveam pantaloni de velură, pe care mi i-am sumes, Mi-am încheiat mai bine șireturile de la adidașii cu vârf întors și am intrat într-una dintre echipe, compusă din domni trecuți bine de patruzeci de ani etc., durdulii și cu pretenții de tactică. Nu am jucat mult, fiindcă nu am agreat atmosfera nesportivă. O singură fază am făcut, îngenunchindu-l pe adversar, care venise repede, să mă ia cu fulgi cu tot. L-am fentat din corp – eram cu spatele, mimam că nu-l observ; când a încercat să mă deposedeze, m-am întors, aruncând mingea cu vârful piciorului drept, peste genunchiul lui etc.

Am revenit la marginea terenului și, împreună cu suita (mama, sora, mătușa Marioara plus copiii – verișorii mei -, Victorița și fiica ei), am urcat la următorul nivel, ca într-un joc electronic de astăzi.

În timp ce suportam suișul anevoios, imaginea mea despre paradisul despre care auzisem se destrăma și, în inimă, cobora tristețea, fiindcă nici aici nu depășeam orizontul cenușiu pe care-l cunoșteam și căruia nu-i puteam scăpa, decât în sinea mea.

Și în acest colț de țară, era comunism. Pe alei, treceau, în pași de pioneri, oameni în vârstă, înspre locul de aterizare a helicopterului prezidențial. Mai mare era forfota decât obiectivul – se discuta despre faptul că terenul e păzit. Într-una dintre zile, aveam să-l vizităm și noi: o suprafață cam de patru sute de metri pătrați, cu șanț betonat pe margini, iar în mijloc, se zărea un pătrat mai mic, tot de beton – acolo era punctul de aterizare.

(Va urma)