Dintre scriitorii români, Urmuz (pseudonim literar al lui Demetru Dem. Demetrescu – Buzău) este singurul care inventează în domeniul absurdului, fapt pe care Perpessicius îl observă, afirmând despre prozele acestuia că sunt „un joc voluntar și amuzant”, punct de vedere corect și în dezacord cu etichetările lui G. Călinescu, care (precum și în cazul altor autori – George Bacovia, Mateiu Caragiale sau Ion Pillat) se înșelase, fiindcă avea în față etaloane de curent avangardist și nu „simple elucubrații premeditate, fără un sens mai înalt”. Totuși, prin această categorisire a unei opere la modă, G. Călinescu definește, într-un fel, curentul în sine, care, pentru a asigura libertatea de expresie și de ficțiune a autorilor, nu presupunea / impunea limite și nici anume surse de inspirație, dimpotrivă – părea a fi perimetrul perfect de asimilare și de găzduire a tot ceea ce în firea omului se ilustrează bizar și tumultuos. Alt curent literar / cultural nu permitea evaziunea accidentală în lumea unui ego artistic și crearea, din pasta aceea a trăirilor primordiale, trezite de varii imagini stradale, a unor personaje liliputane, cu abilități de roboți rudimentari, care, încă din fașă, păreau, prin repetiția gesturilor, mai activi decât urmașii lui Adam.

În Istoria literaturii române de la origini până astăzi, G. Călinescu, deși nu face o distincție fermă între cele două curente literare, suprarealism și absurd, notifică primordialitatea și independența lui Urmuz în domeniul absurdului, față de Andre Breton, autor căruia i se recunoaște, în plan universal, antecedența pentru valorificarea hazardului: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Termenul de „suprarealism” îi este inspirat de ars scribendi a lui Urmuz, manieră sublimată, ulterior, în lirică, de Gellu Naum: se insistă asupra unui gest neînsemnat, ale cărui vibrații devin majore în decor; deseori, când actele nu devin o țintă pentru autor, prim-planul scriiturii este ocupat cu personaje de natură duală, scârțâitoare ca o tablă sau reverențioase ca un prinț la evenimente publice – în orice situație, dinamica mișcării lor este expresia unei îngemănări de uman și mașină, într-un corp.

(Va urma)

Urmuz își inițiază „paginile bizare” de la detectarea unei în pană de combustie , a unei scheme de combustie, la nivelul cadrului

Deschis inovațiilor de ordin artistic, Tudor Arghezi intuiește noutatea textelor lui Urmuz și îi pretinde cu insistență a-l publica în revista „Cuget românesc” (1922).

(Va urma)

o portavoce

După moartea lui Caesar, a izbucnit o luptă feroce pentru putere, între Marcus Antonius, mâna dreaptă a lui Caesar, și Octavian, nepotul lui Caesar. Războiul intern s-a încheiat cu un armistițiu, oarecum straniu. Cei doi au întocmit câte o listă cu prietenii lor cei mai buni (listă cu zece prieteni). În semn de încredere, Octavian, conform armistițiului, trebuia să ucidă pe primii zece susținători ai lui Antonius și viceversa (Antoniu, pe cei ai lui Octavian).

Victimă a acestei cumplite înțelegeri a căzut Cicero, cel mai mare orator al romanilor. Prieten intim cu Octavian, Cicero figura primul pe lista acestuia. Aflând despre ce i se va întâmpla, Cicero a părăsit Roma, dar a fost prins și ucis (decapitat) de oamenii lui Marcus Antonius. Capul i-a fost dus în Senat, acolo unde Cicero ținuse discursuri și pledoarii celebre. Cei care i-au fost dușmani i-au înțepat limba cu un ac (Cicero avea cuvântări „înțepătoare”).

(Va urma)

„Caesar” este o poreclă (cognomen), devenită marcă pentru putere, datorită personalității strălucite a celui căruia i se spunea „chelul” (Caius Iulius Caesar). La vederea lui Caesar, germanii începeau să strige: Caesar! Caesar! – nume care înseamnă „chelul” – se temeau de el și se avertizau unii pe alții că oastea romană este condusă de Caesar.

(Va urma)