Anii optzeci

S-au dus acele vremuri, pe care le socotesc senine, datorită marii mele speranțe în viitorul pe care l-am străbătut. Principalele obiective erau legate de școală și de carte. Aveam în față treapta a doua, a cărei apropiere îmi dădea fiori. Până la facultate, de la liceu încoace, nu citeam în liniște niciun volum, fiindcă aveam mustrări de conștiință – îndreptățite – că îmi pierd vremea cu „dulci nimicuri”, în loc să tocesc paginile de istorie sau comentariile kilometrice. Dar le-am împăcat pe toate.

Olănești, anii optzeci

Acel domn, gazda noastră, a trecut demult în altă lume. Din ce a rostit pe suprafața pământului, dăinuie expresia lui dinainte de masă, pe care am fixat-o eu, aici. pe blog. Însuși unchiul Dorel a murit în anul 2005 – la reînhumare, nu mai rămăsese nimic din trup.

Mătușa Marioara este de-o seamă cu Ion Țiriac. De câte ori o revăd, simt o apropiere deosebită, știind cât de mult o prețuia și admira tata. Verii mei au diverse ocupațiuni. Victorița, fosta ei colegă de cancelarie și turistă ca noi, atunci, se bucură, probabil, de poziția politică a fetei sale.

(Va urma)

La Olănești, anii optzeci

Referindu-se la Maria Dragomiroiu, unchiul Dorel avea o singură expresie: „E mortală!”.

În ziua evenimentului, bântuiam pe lângă sala de spectacol și am auzit, pe lângă mine: „Uite-o!” – era vorba despre această interpretă de muzică populară. Am căutat să o văd și eu (precum în copilărie, pe Maria Ciobanu, venită la o nuntă din satul nostru), dar nu am reușit, fiindcă a trecut în viteza rachetei. Mai lent era impresarul, soțul ei, un bărbat chel și destul de robust, pe care, fără voie, l-am întrezărit.

Cel puțin, aveam ce-i spune unchiului Dorel, în cazul unei revederi.

După ce am ieșit din îmbulzeală, am dat ocol pe la tarabe, dar cel mai mult, de librării eram interesat, care, în stațiune, nu se găseau. În schimb, era un chioșc. Între ziarele din vitrină, zăceau și câteva pachete de cărți – pe atunci, o carte bună era pusă la pachet cu alta nevandabilă. Din păcate, chioșcul era mai tot timpul închis. Pentru mine, totuși nu era o piedică să citesc titlurile cărților. Cu un titlu am și rămas în memorie, până astăzi: Căpitanul Nemo.

Pe seară, mergeam la poștă, de unde alegeam ilustrate colorate pentru bunicii de la țară. Mă chinuiam să exprim ceva literar, pentru a-i impresiona. După ce strecuram ilustrata în cutia poștală, începeau îndoielile, oare nu era mai bine să fi scris altfel? În asemenea frământări interioare, mă avântam, dacă, în afară, nu exista nici măcar un ștrand, precum m-aș fi așteptat, inspirat de numele Băile Olănești!

(Va urma)