Pe stradă,
neștiut de nimeni,
poetul purta în sine două lumi,
a spiritului, deschis înspre curentul la modă,
și a trupului, care se încăpățâna
să rămână adâncit în somn.
Oricât de mult a putut,
trupul și-a ajustat funcțiile vitale,
doar pentru a amenința,
cu boli și alte necazuri, sufletul -
de tot, nu ar fi vrut să-l reprime,
datorită cinismului de a se fi știut animat
și revigorat în tendințe,
de către vibrația duhului.
În „chiliile roșii și albe ale sângelui”,
se auzea, în răstimp,
câte o gură de călugăr,
spunând rugăciuni pentru sănătate
și iertarea păcatelor.
Abia atunci,
poetul se schimba la față și zâmbea,
desprins de confluențele epocilor
din lăuntrul său.