Pe stradă, 
neștiut de nimeni, 
poetul purta în sine două lumi, 
a spiritului, deschis înspre curentul la modă, 
și a trupului, care se încăpățâna 
să rămână adâncit în somn. 

Oricât de mult a putut, 
trupul și-a ajustat funcțiile vitale,
doar pentru a amenința, 
cu boli și alte necazuri, sufletul - 
de tot, nu ar fi vrut să-l reprime,
datorită cinismului de a se fi știut animat
și revigorat în tendințe, 
de către vibrația duhului. 

În „chiliile roșii și albe ale sângelui”,
se auzea, în răstimp, 
câte o gură de călugăr,
spunând rugăciuni pentru sănătate
și iertarea păcatelor. 
Abia atunci, 
poetul se schimba la față și zâmbea,
desprins de confluențele epocilor 
din lăuntrul său.