Înainte de a pleca de la Blue Eye, am vrut, la fel cum văzusem și pe alt turist, să intru în râu. Mi-am ales un loc pe unde să cobor, m-am sprijinit de o creangă și am alunecat, dar m-am reechilibrat repede.

Uitasem de mine, în timp ce mă priveam în oglinda apei, ca Narcis. Dacă aș fi stat mai mult, mi-ar fi amorțit picioarele – atât de rece era apa! Aproape nu mi le mai simțeam.

După ce am revenit la mal, mai mulți turiști (străini – cu preponderență, italieni) mă admirau ca pe un erou. Neptun însuși ar fi fost invidios pentru gloria pe care o căpătasem.

Muntele din apropiere a dat să-mi spună ceva prin gura peșterii căscate de uimire înspre mine. Eram vorba lui însetată de experiență, un Cousteau fără ambarcațiune.