Medicul Ilie Marin are faimă în regiune. Colegii de facultate (a studiat Medicina la Cluj-Napoca) l-au apelat „Miki”, după numele unui actor american (căruia i-ar fi semănat). Cognomenul i-a depăşit numele. Şi la Cleanov, când venea, indiferent că stătea o oră sau trei, oamenii aflau şi-l consultau (Socrul lui, „moşicu“, e fratele bunicului meu patern). Îi mai aducea în vizită pe Rela şi Dan, copiii lui, cam de-o vârstă cu mine. Odată, deşi au stat foarte puţin, ne-am jucat „Du-te-vino!“ (joc bazat pe deprinderea de a trimite pe sfori o minge de plastic albastră, de la un jucător la altul).

În anul 1994, într-o zi de noiembrie, la intrarea în casă, am zărit în cuier o haină de piele. „E a doctorului Ilie“ – mi-a explicat mama. „L-au adus în Craiova, la spital. A făcut accident vascular cerebral“.

Vestea părea incredibilă. Ultima dată, l-am văzut acum două săptămâni, la Pleniţa. Acolo, e un târg săptămânal şi taică-meu, stând până iarna în Cleanov, unde avem o casă, intenţiona să vadă cum sunt preţurile la grâu. Noaptea, am petrecut-o la familia medicului. Casa lor e bine plasată, pe un platou de pe care, dacă pleci, ajungi destul de repede şi fără prea mare efort, în punctele importante ale comunei. Şi târgul e aproape, cum ieşi din curte, în dreapta, pe coastă. Destul de spaţioasă, casa a fost cumpărată acum vreo patruzeci de ani, de la un fost boier.

Am stat de vorbă ca niciodată. Nu mai trăisem o seară de asemenea factură (tata a cântat, a depănat amintiri).

A doua zi, pe scări, până am ajuns la secţia Reanimare ca să-l văd pe doctor, mai mult ca să-i stau şi eu la cap, am întâlnit numai oameni tăcuți și triști. Până la urmă, hainele lor erau singurele culori vii din clădire. În rest, aparatură grea, de metal murdar, cenuşiu, mucegai în colţul saloanelor…

Ca într-o reţetă, fără nimic optimist în preajmă, bolnavii stăteau nemişcaţi în paturi, încheindu-se cu meticulozitate – cei care mai aveau ceva putere – la ultimul nasture al pijamalei.

Am stat în uşa salonului şi am văzut, pentru prima dată în viața mea, un om în luptă cu moartea. Sau cu speranţa. Stând pe spate, racordat prin mai multe furtunaşe la aparate atât de mici şi de neînsemnate faţă de situaţie, doctorul se zbătea mereu. Îmi spuneam, când se întorcea spre dreapta, că precis e înspre viaţă; când se răsucea spre stânga, doream să uit că alocasem viaţa zonei din dreapta şi o replasam, ca într-un debut de meditaţie, laturii stângi. Gândul meu se purta ca un politician, ale cărui vederi se schimbă în funcţie de interesul temporar.

Am plecat destul de repede. Nu era zi de vizită. Aş fi fost observat uşor de jandarmii de pe etaj. Nici n-aveam halat alb la mine. Am ieşit pe vechea poartă a spitalului, cu o undă neglijabilă de amărăciune. Am căutat pretexte de consolare. Unul a venit din partea mătuşii Mărioara: „Are 58 de ani. Dacă am ajunge şi noi la vârsta asta!“. Altul, de natură livrescă – un vers din poemul Viața lumei de Miron Costin: „Viaţa e ca aţa“.

Medicul Ilie Marin a murit pe la mijlocul lunii noiembrie. Înmormântarea a decurs, bineînţeles, cu discursuri. Foştii pacienţi ori se alăturau ori numai, ieşind în linişte din curţi, aruncau priviri finale alaiului funerar – prin aceasta, își etalau de la distanţă respectul. 

Bunicul patern îşi dăduse pălăria jos. În locul ei, pe cap, pusese un fular negru. Avea palma dreaptă sprijinită de remorcă, de parcă ar fi vrut s-o ţină pe umărul mortului, ca semn de solidaritate postumă. Plângea şi vorbea încet: „Miki m-a atenţionat că în ritmul preocupărilor mele, cu alergături panicate la treierat, cu mânatul calului pe câmpuri, oricând îmi pot da inima bolnavă peste cap. Mezinului meu, lui Ionel, i-a predat o lecţie de prim-ajutor: dacă mi se va face rău, să mă lovească tare în piept, cu pumnul, aproape de inimă. De grijă, de atunci, de câte ori vine pe la mine, Ionel mă imploră să nu ridic nimic de jos… Eu însă n-am ascultat nici de unul, nici de altul. Trăiesc viaţa după bunul meu plac. Şi, uite, azi, doctorul care se temea pentru viaţa mea, intră în pământ, iar eu, octogenar, îl petrec la groapă, bocindu-l bărbăteşte. I-aş fi dat zile de la mine, de-aş fi putut“.

(Craiova, 2009)