Stau și redactez ceva la cronica despre cartea recentă a lui Geo (mi-a oferit-o cu toată încrederea)…

Pe la ora 16,00, aud pe maică-mea strigând prin curte dacă sunt acasă. Am crezut că visez cu ochii deschiși, dar evenimentul era aievea, m-am ridicat surprins din pat, tot nesigur de realitate. Maică-mea defila pe dinaintea ușii transparente, cu un buchet de busuioc în mână. Din living, simțeam mirosul plantei sfinte. În spatele mamei, Adi luase curtea la pas, în compania soră-mi, atras de zestrea florală încă neveștejită (în fiecare zi, mi-e teamă de trandafiri – să nu-și piardă floarea, sunt trist pentru bumbii incapabili de transformare, dar oricum trandafirii în sine vor ține până în decembrie – „respiră” chiar sub zăpadă). Sunt cele mai puternice flori.

„Nu-ți spusei la telefon că trec pe aici?” – mă întreabă maică-mea, surprinsă ea însăși de atitudinea mea (îmi pierdusem și ideea despre introducerea la cronica lui Geo – cel mai greu, la astfel de scrieri, incipitul mi se pare, pe urmă, dacă prind o idee, am cale deschisă înspre esență).

Mă așez pe fotoliul de paie. Acum, Adi patrula pe terasă, în pantofi ascuțiți la vârf (ascuțitoarele de creioane sunt jucării pe lângă bombeurile din fața mea) și bine lustruiți, de inspector de căi ferate, deși venea de la teren, unde – credeam -sădise pomi. „Nu făcu nimic!” mă lămurește maică-mea, luând poziție militară de drepți, imitându-mi cumnatul în starea imobilă avută pe plaiul respectiv.

Între altele, mă asigur că maică-mea are caiete pe care să scrie – i-am cerut să aștearnă pe hârtie orice, datorită vocației ei de a face dintr-un fapt mărunt o scenetă sau chiar o nuvelă. Și m-a ascultat. O amenință pe soră-mea: „Lasă că și pe asta o scriu”, atunci când nu-i convine ceva în discuții.

Am reușit să trimit articolul despre Șt. O. Iosif. Începusem un studiu mai demult la opera acestuia și abia acum m-am gândit să-l distribui revistei „Scrisul Românesc”, dar fără să fi făcut legătura cu data de nașterea a poetului. Ulterior, am observat că Șt. O. Iosif s-a născut în luna octombrie. Dețin „Revista școalei” – numărul cu poezia lui de debut, Izvorul (1892). Când am citit primele versuri din cartea cumpărată de unchiu-meu, era prin 1977. Și volumul Versuri apăruse în 1897. Optzeci de ani mă despărțeau atunci de perioada fastuoasă a vieții autorului, iar de ultimul an de viață al fostei lui soții, Natalia Negru, numai cincisprezece ani.

Câtă diferență între doi oameni care au fost atât de apropiați! Șt. O. Iosif nu a apucat nici măcar declanșarea Primului Război Mondial, iar Natalia Negru a murit cu trei ani înainte de venirea la putere a lui N. Ceaușescu. Ce să mai spunem despre fetița lor (rănită mortal de o schijă: o bombă le-a căzut pe casă) – nici măcar nu și-a cunoscut tatăl prea bine, fiindcă Natalia Negru îl părăsise pentru Dimitrie Anghel, prietenul lui cel mai bun cândva, pe vremea când traduceau împreună din literatura franceză.

Însăși cauza morții lui Șt. O. Iosif este incertă: în epocă, se spunea că a murit de inimă rea. Ulterior, au apărut două variante, 1. că suferea de aceeași boală ca Eminescu, 2. că ar fi fost bolnav de sifilis și ar fi consumat alcool (combinație fatală). Cauza oficială: accident vascular cerebral.

---

Casa lui Zavaidoc a mai fost distrusă la un bombardament al germanilor, însă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, eveniment care i-a produs infarct celebrului interpret.

Într-o convorbire telefonică, Liviu J. îmi povestește despre o călătorie a lui cu avionul. Deasupra Olandei:

-Peste aripa avionului, vedeam jos o geometrie perfectă: străzi, canale, mori.

În aeroport (nu mi-a precizat numele, dar tot în Olanda), am zărit doi muncitori îmbrăcați în salopete impecabile. Aveau mișcări de artiști. Vopseau pasarela de acolo, de fapt era o balustradă, cu o asemenea artă, așa de bine le veneau pensulele în mână, de parcă erau pictori, van Gogh sau Picasso. După ce și-au terminat treaba, au mers la un sufertaș, unde-și țineau pachetele de mâncare: ziceai că sunt la picnic, la iarbă verde. Trei sferturi de oră au mâncat și au vorbit. Am prevăzut ce va urma: și-au scos de la piept câte o țigară lungă, era ceva peste Kent. „Marlboro lung” – mi-a menționat un coleg, expert în tutun.

În timpul convorbirii (cu Liviu), o pisică neagră mestecă bucățica de brânză pe care i-o lăsasem în iarbă: O strig, s-o pot fotografia.