12.X.2020

10.00

Reiau lucrul la Prefața despre Urmuz și alții (o carte căreia încă nu i-am găsit un titlu definitiv). Pentru că nu am scris prefața, nu am putut da manuscrisul editurii, manuscris promis și pe care îl credeam gata încă din vară.

În starea de urgență, în martie, îmi propusesem să scriu câte o pagină pe zi: uneori scriam mai mult de două, alteori, niciuna și nu înțeleg nici astăzi de unde venea această discrepanță în ritmul meu.

Nu găsesc nicăieri criterii clare ale absurdului, curent literar în vogă… În consecință, selecționez opinii despre absurd ale autorilor asupra cărora m-am oprit. Am regăsit materialul despre Iona de M. Sorescu – mă gândesc în ce măsură această piesă e integrabilă în absurd. Între timp, se apropie ora să plec. Încerc să mai profit de soare. Mă voi duce în curte.


Pe o analiză de text la Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade:

protagonistul vrea să devină un personaj smart, un individ compus din butoane: când i se făcea dor să fie fericit, apăsa pe buton și euforia venea de la sine, din interior, fără a fi motivată extern, când voia să asimileze mai mult, de asemenea, acționa alt buton, care trimitea impuls materiei cenușii, animând-o ș.a.m.d.

Dacă vreun desenator de benzi ar fi fost atent, ar fi inventat un super-erou precum Omul Păianjen sau Batman. Stanley Lee însuși (dacă nu ar fi emigrat în America) poate ar fi reușit să realizeze un prototip de om singular, pornind de la lamentația de sine a adolescentului miop (căruia-i lipsea înzestrarea mecanică / electronică a eroilor de celuloid).

Despre Vasile Alecsandri, azi

Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 10 / 2020

În studiul Literatura universală și literatura națională (1956), Tudor Vianu sublinia factorii care dau posibilitatea unei opere literare să capete prestigiu universal: însemnătatea operei în dezvoltarea social-culturală a omenirii, perfecțiunea ei artistică, larga ei difuzare spațială, lunga durată în timp și ecoul în conștiința tuturor popoarelor. Toți acești factori, care sunt determinați de mediul geografic, creația orală, tradiția culturală și de sensibilitatea specifică a poporului respectiv, contribuie la ceea ce Lucian Blaga numea „matricea stilistică” în primul volum din Trilogia culturii.

În Literatura comparată, Paul van Tieghem considera că „dintre toate activitățile artei umane, literatura este cea care exprimă cel mai complet și mai clar caracteristicile unui popor. Desigur că nu orice operă literară din literatura națională intră în patrimoniul literaturii universale”.

Între literatura națională și literatura universală, există o condiționare reciprocă. Încă din 1900, în studiul Literatura română și străinătatea, Titu Maiorescu arăta că „valoarea universală a operei de artă sporește pe măsura afirmării elementului particular etnic”. Pe de altă parte, G. Călinescu în Studii și comunicări. Eminescu, poet național, aprecia că „orice poet universal este și un poet național. Universalitatea este o inimă individuală, puternică, sonoră, ale cărei bătăi se aud în orice punct de pe glob, precum și în viitor. Dacă operele literare naționale de o înaltă ținută artistică pot deveni valori universale, la rândul ei, și literatura universală poate exercita o influență remarcabilă asupra literaturilor naționale”.

Într-un moment în care limba națională se afla în plin proces de formare, folclorul literar a fost acela care a ilustrat capacitatea creatoare artistică a poporului român. Scriitorul Ion Pillat și criticul Vladimir Streinu apreciau că folclorul reprezintă pentru noi ceea ce a reprezentat clasicismul pentru alte popoare. Doinele, baladele, basmele, proverbele și zicătorile sunt adevărate comori artistice. Sentimentul dorului din doine nu are echivalență pe plan universal și în acest sens, Tudor Vianu scria: „sentimentul dorului e aproape intraductibil în alte limbi, pentru că el exprimă întreaga gamă de sentimente ale poporului nostru și acest sentiment al dorului cu rezonanțe sufletești neîntâlnite în lirica universală a pătruns și în capodoperele eminesciene Luceafărul, Mai am un singur dor” (Originalitatea contribuției culturale a românilor).

Este meritul lui Vasile Alecsandri de a fi publicat în 1852 culegerea de Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, culegere care se deschide cu Miorița. Această culegere a fost tradusă în limbile franceză, germană și engleză, în 1857. Istoricul francez Jules Michelet, primul traducător în limba franceză, al Mioriței, considera această baladă ca „un lucru sfânt și emoționant”.

În timpul vieții, Vasile Alecsandri a îndeplinit funcții diplomatice în Occident și a avut legături strânse cu marii scriitori ai vremii precum Alphonse de Lamartine, Prosper Mérimée, istoricul Jules Michelet, cu Henrik Ibsen și a obținut un premiu important pentru poezia Ginta latină. Autor de pasteluri, creator al dramei istorice, al prozei de călătorie, Vasile Alecsandri a cunoscut o mare popularitate în străinătate. I-au fost traduse în limba germană piesele de teatru Fântâna Blandusiei și Ovidiu. Despre locul lui Vasile Alecsandri în contextul literaturii europene s-a ocupat Charles Drouhet în lucrarea Vasile Alecsandri și literatura franceză.

În secolul al XIX-lea, se dezvoltă romantismul românesc, alături de unele elemente ale clasicismului, literatura română sincronizându-se în special cu literatura franceză, de care s-a detașat, prin originalitatea operelor semnate de Vasile Alecsandri.