„Plumb” de George Bacovia. Simbolismul

Simbolismul. „Plumb” de George Bacovia. Artă poetică simbolistă

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886, odată cu publicarea articolului-manifest „Simbolismul” de către Jean Moreas. Simbolismul promovează emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Poezia simbolistă românească apare la sfârșitul sec. al XIX-lea, avându-i ca teoreticieni pe Al. Macedonski și Ovid Densușianu. Alături de Ștefan Petică, Dimitrie Anghel sau Ion Minulescu, George Bacovia se revendică, prin întreaga sa creație, de la principiile estetice ale simbolismului.

Citește în continuare „Plumb” de George Bacovia. Simbolismul

31.X.2020. P. 3

Vegetal ireproșabil

18.09

Afară, plouă mocănește. M-am retras în cameră. Ascult la căști Elvis Presley, în timp ce revăd manuscrisul despre romanul F de D. R. Popescu.

L-am cunoscut pe D. R. Popescu – prin anul 2004, cred. A venit la mine – aflase ceva despre locul nașterii mele – și mi-a mărturisit că și el a copilărit într-un sat din apropiere. Eu am fost mirat și l-am întrebat despre satul din Bihor – dicționarele îi menționează născut undeva acolo.

(Va urma)

31 octombrie, 2020: Explicarea asteriscurilor (*) din textul Pașaportul

În grădină

„Pentru ce să fii judecat? Pentru ceva ce ai fost ursit* să ajungi?”.

Mama ne istorisea frecvent o poveste în copilăria noastră, despre cele trei ursitori… 

Cineva susținea că există și destin și Judecată de apoi, iar omului i s-ar calcula faptele care excedează* condiției predestinate.

Referitor la perioada de dinainte de 1989, despre adunările sau ședințele mereu propagandistice ale p.c.r., prof. N. Pârvulescu îi critica astfel pe cei caracterizați de excesul de zel:

-Nu am nimic cu tine tine= interlocutor generic), pentru că te puneau să aplauzi de două ori, dar de ce aplauzi de trei?


Aveam rutina de a face propagandă cărții* în sine, astfel că nu m-am sfiit să-mi port volumul în mână, peste tot unde mergeam.

Oriunde mergeam, în parc, în oraș, aveam câte o carte cu mine, pe care o așezam pe bancă, acolo unde mă opream. Prietenii mei aflaseră de ieșirile mele în oraș, de regulă în centru, și veneau acolo și ei să vorbim.

Prof. N. Pârvulescu era unul dintre conlocutorii mei. I-am împrumutat romanul meu, Umbra scrisului (2010). Mi-a promis că îl va citi și își va exprima și părerea. Am prestabilit noua revedere, la două zile… Aveam ceva emoții, știindu-i intransigența și franchețea colocvială.

-Am citit cartea…

– Bine că nu mai este atât de cald, vorbeam eu, rupt, în aparență, de atmosferă, mă temeam încă de opinia dumnealui.

-Mi-a plăcut, e o carte frumoasă.

Ne-am antrenat în conversații îndelungate pe subiect.

P.S.

Eu însumi cred că Umbra scrisului este peste De ce iubim femeile de M. Cărtărescu. Argument: oricine apucă să-mi deschidă cartea, nu o mai închide decât după ce o va fi terminat de citit.

31 octombrie 2020: Pașaportul (II)

Grădina, alaltăieri

După norvegieni, mai populari au fost turcii. În 2008, mi-a apărut volumul Vis visus sau Forța visului. Aveam rutina de a face propagandă cărții* în sine, astfel că nu m-am sfiit să-mi port volumul în mână, peste tot unde mergeam. Cei mai interesați de carte au fost turcii, erau admirativi la adresa mea, îmi dădeam seama din conversațiile purtate între ei precum și din atitudinea atentă față de mine. Mi-au cerut câte un volum cu dedicație și autograf. Prin nouăzeci, Romulus C., atunci redactor la o revistă literară, mi-a spus că străinii acordă o importanță deosebită scriitorilor, pentru ei cartea fiind „sfântă”. Și avea dreptate, am trăit această realitate. Din grupul nostru, al celor din țară, niciunul nu a fost interesat de carte, măcar să-și fi aruncat un ochi prin ea – mai făceau parte și dintr-un proiect cultural de anvergură (poate și invidia este o cauză, alături de nivelul cultural – am această opinie, nu pentru că era cartea mea și aș fi suferit de nu mai știam de mine, putea fi oricare alta și cred că la fel s-ar fi comportat, cu indolență).


Am asistat la un spectacol folcloric, ținut în aer liber, pe o arenă, în apropierea Dunării… Chiar am stat de vorbă cu un bulgar care jucase fotbal la echipa lor. Știa românește. Se lăuda că a avut onoarea de a juca un amical cu Știința Craiova, pe vremea când activa Ion Oblemenco.

Am vizionat aproape înspăimântat un dans* de-al lor, întrucât pe scenă observasem un jucător – cel mai înalt – că se schimbă vizibil la față, de la efort. Căciula nu-i putea acoperi metamorfoza, deși îi căzuse pe față (în săriturile prevăzute de ritmul muzical). L-am urmărit pe dansator și după încheierea spectacolului și am răsuflat ușurat (la propriu) că nu i s-a întâmplat nimic rău.

S-a mai organizat o masă, cu specific bulgăresc. Nu mă dau în vânt după mâncarea lor. Anterior (cu vreo doi ani), întâlnisem la Casa Scriitorilor de la Neptun, pe Victor O. (împreună cu soția). Am făcut împreună o incursiune cu mașina mea la Balcic, din admirație pentru Regina Maria. El insista să luăm masa acolo, că au o mâncare deosebită, în special niște cârnați, un fel de mici de la noi. Și în prezent, am senzația de greață pe care mi-a lăsat-o îngurgitarea acelor mici bulgărești, îi simt în gât.

Masa la care ne-au invitat partenerii noștri de proiect a fost ceva mai bună. Șeful lor de grup vorbea perfect limba română veche. Străbunica lui fusese româncă (o învățase de la ea). L-am întrebat cum i se pare limba noastră* :

„-Mândră, mândră!” (mi-a răspuns imediat, din convingere). Avea o fiică, Elena, căreia i-am dăruit o carte cu dedicație, folosind alfabetul chirilic (făcusem și rusă în școală). De asemenea, am lăsat* un exemplar și la biblioteca unui Colegiu din oraș, pentru cititorii de limbă română.


Maria, tot cu origini românești, stăpânea foarte bine limba română. Am întrebat-o despre constituirea Bulgariei ca stat. În consecință, am vorbit despre Câmpia Mierlei. Nu m-am putut abține să nu-i amintesc despre Mihai Viteazul, că noi la 1600, când ei abia deveneau stat, o națiune, aveam o conștiință națională reverberantă.

Câtă vreme am stat la Vidin, mă gândeam la versurile eminesciene: „Bulgăroi cu ceafa groasă”. Cu mici excepții, poetul nostru avea din nou dreptate.

(Va urma)