25 octombrie 2020

Mai sunt mure! (Fotografie făcută alaltăieri, 23 octombrie)

Am dormitat mai toată ziua, de la ploaie. Nicio dâră de lumină pe cer. Unde este soarele care ne tăbăcește pielea vara?

Nu am apucat să culeg murele care au mai rămas (mai sunt atâtea roze, necoapte, deși am jumulit frunzele din fața lor, pentru a permite razelor să le coacă – a se vedea fotografia de mai sus, făcută alaltăieri).

Articolul meu despre bunicul patern a stârnit chiar controverse. Mama se tot întreabă despre episodul cu pistolul, dar dacă nu-l cunoaște ea sau altcineva din neam (nu toată lumea a știut să adreseze întrebările mele!), nu înseamnă că nu a fost adevărat. Mie mi l-au relatat mama Ioana (bunica) și tata (bunicul, așa-i spuneam: „Tata”, iar lui taică-meu – „Tati”).


Nu am mai scris nimic la studiile mele în lucru, despre Urmuz sau Eminescu, precum nici la cronica despre cartea lui Geo, carte din care am publicat în revistaderecenzii.com primul capitol.

Încep să fiu dominat de melancolia de duminică seara.


Mâine, e Sf. Dumitru. Soră-mea mă îndeamnă să scriu ceva despre felul în care tati își serba ziua numelui, dar eu nu mă simțeam fericit, pentru că mereu eram cu mintea la examenele pe care le aveam de dat (treapta I, treapta a II-a, bacalaureat, admiterea la facultate).

Reușeam să scap tensiunii interioare, când ne vizitau unchiul Dorel, văru-meu Dorin și mătușa-mea Constanța. Doar ce fugise Otilia (vară-mea, sora lui Dorin) cu iubirea vieții ei, Romeo (nu cel din Verona, ci acela din Dobra).

Eram în empatie cu Dorin: dacă el pierdea cu seninătate ocazia de a învăța, eu de ce să mă consum că m-am depărtat de carte? În compensație, îi arătam biblioteca mea, ce volume am mai cumpărat sau ne uitam împreună la fărâma de film pe care o difuza tvr atunci. Urmăream în special filmele de western. Cu un an- doi înainte, ne jucam de-a cowboy și indienii. Purtam la centură pistoale cu capse. Dacă eu făceam pe John Wayne, pe Dorin îl auzeam spunând că e John Mărul. Nu am fost de acord, fiindcă nu identificasem în filme personajul cu un asemenea nume, însă Dorin, pentru a fi convingător, susținea că mai este și John Părul, că știe el. Într-o asemenea situație, dacă-l respingeam pe unul, pe Mărul sau Părul, tot rămânea valabil în joc unul dintre ei.

Unchiul Dorel venise cu un casetofon imens (cred că era prin 1981, anul în care a și cerut să plece din țară, fiind fascinat de America, dar, bineînțeles, nu a primit viză).

Casetofonul impresiona prin mărime, nicidecum prin performanțe acustice. A doua zi, când am revenit de la școală, nu era nimeni acasă. Toată lumea plecase prin oraș – cel puțin, așa era notat în biletul pe care mi-l lăsaseră ai mei pe masă, în sufragerie.

Am început să cercetez aparatul, reușind să-l pornesc. Am ascultat-o pe Lepa Brena – era o casetă cu ea. Lansase în sârbește o melodie românească.

Fotografia

Flori în toamnă

Fotografia

Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu și alte nume importante de la pașopt au o poziție atât de serioasă în fotografii, mereu cu ochii în direcția unui viitor luminos pe care l-au avut (poate mai puțin Bolintineanu, dar va fi fost și vina lui că a decăzut financiar la un moment dat).

Fotograful, care trebuia să deplaseze aparatul masiv și să prindă momentul optim al expunerii indivizilor la obiectiv, recurgea la diverse mijloace pentru a le atrage atenția precum manipularea unei păsări de fier: o ridica spre subiecți, strigând: „Păsărica!”, fapt care stârnea râsul. Și astăzi, la poza de grup, se utilizează expresia cu același efect distractiv (chiar dacă lipsește piesa minusculă de fier).

În liceu, am primit cadou un aparat de fotografiat, manufacturat în Rusia, Zenit – nu mai rețin ce marcă era.

Bunicul meu patern accepta cu exuberanță să-l fotografiez. În 1986, pentru un selfie (noțiune recentă, dar anticipată prin acțiune de bunicu-meu), s-a urcat în măr, pe o creangă superioară, de unde, ca în Cartea junglei, a dat la o parte ramurile din față. Sentimentul că urcă în eternitate și nu în pom i se vede în mimica destinsă a chipului (dețin fotografia alb-negru).

Mergeam la stadion, convins că în micuțul meu aparat voi eterniza momentele magice ale Craiovei Maxima. După un meci, de sub tabela electronică, l-am pozat pe Ștefănescu, purtat pe brațe de către suporteri, ca un mare comandant de oști din Antichitate. Nu am derulat până la capăt secvența de film, până să fi auzit „clic!”, fiindcă nu eram încă familiarizat cu aparatul și imaginile au ieșit suprapuse.

După 1990, am făcut rost de un aparat cu zoom, dar tot pe bază de film de celuloid. În 1996, fiind pe litoral, amicul meu, Cătălin I., care se etala drept mare fotograf, m-a convins să nu mi-l iau la mine, că are el tot etc. Cine vede instantaneele de atunci, va crede despre mine că sunt stângaci. Fixase filmul invers în aparat. Astfel, în poze, mâna dreaptă devenea mâna stângă și tot lanțul de întorsături succedat erorii este evident, încât mă simt, când le mai contemplu, atât de obosit, fiindcă am impresia că m-aș strădui să întreprind acțiunile surprinse acolo cu mâna improprie, stângace – după cum se și spune.

După anul 2000, am primit ca premiu din partea BRD un aparat extraordinar, martor al atâtor călătorii și momente de vis din viața mea (Samsungul mai face parte din recuzita mea tehnică).

Capacitățile telefoanelor mobile de a imortaliza astăzi orice și oriunde au favorizat instaurarea unui spațiu virtual fără margini, în care oamenii se despart prin fel și fel de expresii faciale sau corporale de portretele grave din secolul al XIX-lea. Contemporanii noștri intră destinși, mobili în circuitul virtual, își riscă viața pentru un selfie.

Fotografia este luneta lui Galilei îndreptată spre cosmos: dacă vine vreun extraterestru, cu siguranță va fi prins în obiectiv.