Fotografia
Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu și alte nume importante de la pașopt au o poziție atât de serioasă în fotografii, mereu cu ochii în direcția unui viitor luminos pe care l-au avut (poate mai puțin Bolintineanu, dar va fi fost și vina lui că a decăzut financiar la un moment dat).
Fotograful, care trebuia să deplaseze aparatul masiv și să prindă momentul optim al expunerii indivizilor la obiectiv, recurgea la diverse mijloace pentru a le atrage atenția precum manipularea unei păsări de fier: o ridica spre subiecți, strigând: „Păsărica!”, fapt care stârnea râsul. Și astăzi, la poza de grup, se utilizează expresia cu același efect distractiv (chiar dacă lipsește piesa minusculă de fier).
În liceu, am primit cadou un aparat de fotografiat, manufacturat în Rusia, Zenit – nu mai rețin ce marcă era.
Bunicul meu patern accepta cu exuberanță să-l fotografiez. În 1986, pentru un selfie (noțiune recentă, dar anticipată prin acțiune de bunicu-meu), s-a urcat în măr, pe o creangă superioară, de unde, ca în Cartea junglei, a dat la o parte ramurile din față. Sentimentul că urcă în eternitate și nu în pom i se vede în mimica destinsă a chipului (dețin fotografia alb-negru).
Mergeam la stadion, convins că în micuțul meu aparat voi eterniza momentele magice ale Craiovei Maxima. După un meci, de sub tabela electronică, l-am pozat pe Ștefănescu, purtat pe brațe de către suporteri, ca un mare comandant de oști din Antichitate. Nu am derulat până la capăt secvența de film, până să fi auzit „clic!”, fiindcă nu eram încă familiarizat cu aparatul și imaginile au ieșit suprapuse.
După 1990, am făcut rost de un aparat cu zoom, dar tot pe bază de film de celuloid. În 1996, fiind pe litoral, amicul meu, Cătălin I., care se etala drept mare fotograf, m-a convins să nu mi-l iau la mine, că are el tot etc. Cine vede instantaneele de atunci, va crede despre mine că sunt stângaci. Fixase filmul invers în aparat. Astfel, în poze, mâna dreaptă devenea mâna stângă și tot lanțul de întorsături succedat erorii este evident, încât mă simt, când le mai contemplu, atât de obosit, fiindcă am impresia că m-aș strădui să întreprind acțiunile surprinse acolo cu mâna improprie, stângace – după cum se și spune.
După anul 2000, am primit ca premiu din partea BRD un aparat extraordinar, martor al atâtor călătorii și momente de vis din viața mea (Samsungul mai face parte din recuzita mea tehnică).
Capacitățile telefoanelor mobile de a imortaliza astăzi orice și oriunde au favorizat instaurarea unui spațiu virtual fără margini, în care oamenii se despart prin fel și fel de expresii faciale sau corporale de portretele grave din secolul al XIX-lea. Contemporanii noștri intră destinși, mobili în circuitul virtual, își riscă viața pentru un selfie.
Fotografia este luneta lui Galilei îndreptată spre cosmos: dacă vine vreun extraterestru, cu siguranță va fi prins în obiectiv.