Stau în parcarea unui hypermarket… Zgomotul prăbușirii unor blăni de lemn îmi atrage atenția, la ultimul etaj al blocului din stânga muncitorii dau jos cofrajul. O macara își mișcă brațul și imortalizez momentul, în timp ce la radio, crainicul rostește „cod măr de ploi”, dar se corectează („cod galben etc.).

Cât de mult s-a schimbat peisajul! Acum un an, erau numai case pe acea alee. Ce i-a motivat pe proprietari să le vândă, o zonă atât de bună! și unde vor fi locuind ei acum?, pentru că mie, ori de câte ori aud de bloc, îmi vine în minte instantaneu ghena de gunoi.

Dau dreptate unui cunoscut care, la aflarea veștii că se demolează Moara lui Drugă, a dat năvală la fața locului, pentru a o surprinde, pentru ultima oară, într-o fotografie, fiindcă peisajul se metamorfozează rapid.

Din mersul mașinii, mă uitam mereu la un pom răsărit pe acoperișul morii, cam în dreptul jgheabului de colectare a ploii, și eram curios cât de mult se poate duce în sus (acel pom). Aveam un sentiment dual, de admirație pentru puterea de cucerire a vegetalului, dar și de tristețe, gândindu-mă la cât s-a muncit la acest monument industrial și ce a ajuns acum, relicvă istorică ignorată.

Într-o discuție, Șarpe (fost prof. de desen) îmi spunea: Dacă aveam ideea de a fotografia orașul, din copilăria mea până acum, aș fi fost în posesia unui tezaur de imagini. Mi s-a părut cel puțin bizar interlocutorul meu, dar era opțiunea justă a unui artist (pseudoartist).

Îl sun pe Sandu B. să-i urez „La mulți ani!”, însă este extrem de ocupat, aleargă de la medicul de familie la CAS și, probabil, viceversa:

-A murit medicul meu de familie (o doamnă) de COVID și cea care i-a preluat cabinetul a pus stăpânire pe dosarul meu… Bine, am prins-o într-un moment nepotrivit, am intrat după ce abia convinsese un copil să-i facă un vaccin. Am auzit discuția de la ușă. Copilul, cam de cinci ani, era foarte deștept. Avea un instinct de apărare inexpugnabil. Aducea niște argumente abile în dreptul cauzei lui. Și i-am dat dreptate. Și doamna doctor i-a vorbit frumos. După vaccin / vaccinare, am intrat eu…

-Și legea ce spune, cu privire la dosar?

-Legea este la mijloc. Trebuie să mă duc în audiență la prefect, s-o interpreteze și să-mi dea act.

(Va urma)

Citește în continuare Limba română: substantivul (I) →

Am dormitat mai toată ziua, de la ploaie. Nicio dâră de lumină pe cer. Unde este soarele care ne tăbăcește pielea vara?

Nu am apucat să culeg murele care au mai rămas (mai sunt atâtea roze, necoapte, deși am jumulit frunzele din fața lor, pentru a permite razelor să le coacă – a se vedea fotografia de mai sus, făcută alaltăieri).

Articolul meu despre bunicul patern a stârnit chiar controverse. Mama se tot întreabă despre episodul cu pistolul, dar dacă nu-l cunoaște ea sau altcineva din neam (nu toată lumea a știut să adreseze întrebările mele!), nu înseamnă că nu a fost adevărat. Mie mi l-au relatat mama Ioana (bunica) și tata (bunicul, așa-i spuneam: „Tata”, iar lui taică-meu – „Tati”).

---

Nu am mai scris nimic la studiile mele în lucru, despre Urmuz sau Eminescu, precum nici la cronica despre cartea lui Geo, carte din care am publicat în revistaderecenzii.com primul capitol.

Încep să fiu dominat de melancolia de duminică seara.

---

Mâine, e Sf. Dumitru. Soră-mea mă îndeamnă să scriu ceva despre felul în care tati își serba ziua numelui, dar eu nu mă simțeam fericit, pentru că mereu eram cu mintea la examenele pe care le aveam de dat (treapta I, treapta a II-a, bacalaureat, admiterea la facultate).

Reușeam să scap tensiunii interioare, când ne vizitau unchiul Dorel, văru-meu Dorin și mătușa-mea Constanța. Doar ce fugise Otilia (vară-mea, sora lui Dorin) cu iubirea vieții ei, Romeo (nu cel din Verona, ci acela din Dobra).

Eram în empatie cu Dorin: dacă el pierdea cu seninătate ocazia de a învăța, eu de ce să mă consum că m-am depărtat de carte? În compensație, îi arătam biblioteca mea, ce volume am mai cumpărat sau ne uitam împreună la fărâma de film pe care o difuza tvr atunci. Urmăream în special filmele de western. Cu un an- doi înainte, ne jucam de-a cowboy și indienii. Purtam la centură pistoale cu capse. Dacă eu făceam pe John Wayne, pe Dorin îl auzeam spunând că e John Mărul. Nu am fost de acord, fiindcă nu identificasem în filme personajul cu un asemenea nume, însă Dorin, pentru a fi convingător, susținea că mai este și John Părul, că știe el. Într-o asemenea situație, dacă-l respingeam pe unul, pe Mărul sau Părul, tot rămânea valabil în joc unul dintre ei.

Unchiul Dorel venise cu un casetofon imens (cred că era prin 1981, anul în care a și cerut să plece din țară, fiind fascinat de America, dar, bineînțeles, nu a primit viză).

Casetofonul impresiona prin mărime, nicidecum prin performanțe acustice. A doua zi, când am revenit de la școală, nu era nimeni acasă. Toată lumea plecase prin oraș – cel puțin, așa era notat în biletul pe care mi-l lăsaseră ai mei pe masă, în sufragerie.

Am început să cercetez aparatul, reușind să-l pornesc. Am ascultat-o pe Lepa Brena – era o casetă cu ea. Lansase în sârbește o melodie românească.

Fotografia

Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu și alte nume importante de la pașopt au o poziție atât de serioasă în fotografii, mereu cu ochii în direcția unui viitor luminos pe care l-au avut (poate mai puțin Bolintineanu, dar va fi fost și vina lui că a decăzut financiar la un moment dat).

Fotograful, care trebuia să deplaseze aparatul masiv și să prindă momentul optim al expunerii indivizilor la obiectiv, recurgea la diverse mijloace pentru a le atrage atenția precum manipularea unei păsări de fier: o ridica spre subiecți, strigând: „Păsărica!”, fapt care stârnea râsul. Și astăzi, la poza de grup, se utilizează expresia cu același efect distractiv (chiar dacă lipsește piesa minusculă de fier).

În liceu, am primit cadou un aparat de fotografiat, manufacturat în Rusia, Zenit – nu mai rețin ce marcă era.

Bunicul meu patern accepta cu exuberanță să-l fotografiez. În 1986, pentru un selfie (noțiune recentă, dar anticipată prin acțiune de bunicu-meu), s-a urcat în măr, pe o creangă superioară, de unde, ca în Cartea junglei, a dat la o parte ramurile din față. Sentimentul că urcă în eternitate și nu în pom i se vede în mimica destinsă a chipului (dețin fotografia alb-negru).

Mergeam la stadion, convins că în micuțul meu aparat voi eterniza momentele magice ale Craiovei Maxima. După un meci, de sub tabela electronică, l-am pozat pe Ștefănescu, purtat pe brațe de către suporteri, ca un mare comandant de oști din Antichitate. Nu am derulat până la capăt secvența de film, până să fi auzit „clic!”, fiindcă nu eram încă familiarizat cu aparatul și imaginile au ieșit suprapuse.

După 1990, am făcut rost de un aparat cu zoom, dar tot pe bază de film de celuloid. În 1996, fiind pe litoral, amicul meu, Cătălin I., care se etala drept mare fotograf, m-a convins să nu mi-l iau la mine, că are el tot etc. Cine vede instantaneele de atunci, va crede despre mine că sunt stângaci. Fixase filmul invers în aparat. Astfel, în poze, mâna dreaptă devenea mâna stângă și tot lanțul de întorsături succedat erorii este evident, încât mă simt, când le mai contemplu, atât de obosit, fiindcă am impresia că m-aș strădui să întreprind acțiunile surprinse acolo cu mâna improprie, stângace – după cum se și spune.

După anul 2000, am primit ca premiu din partea BRD un aparat extraordinar, martor al atâtor călătorii și momente de vis din viața mea (Samsungul mai face parte din recuzita mea tehnică).

Capacitățile telefoanelor mobile de a imortaliza astăzi orice și oriunde au favorizat instaurarea unui spațiu virtual fără margini, în care oamenii se despart prin fel și fel de expresii faciale sau corporale de portretele grave din secolul al XIX-lea. Contemporanii noștri intră destinși, mobili în circuitul virtual, își riscă viața pentru un selfie.

Fotografia este luneta lui Galilei îndreptată spre cosmos: dacă vine vreun extraterestru, cu siguranță va fi prins în obiectiv.

Stau și redactez ceva la cronica despre cartea recentă a lui Geo (mi-a oferit-o cu toată încrederea)…

Pe la ora 16,00, aud pe maică-mea strigând prin curte dacă sunt acasă. Am crezut că visez cu ochii deschiși, dar evenimentul era aievea, m-am ridicat surprins din pat, tot nesigur de realitate. Maică-mea defila pe dinaintea ușii transparente, cu un buchet de busuioc în mână. Din living, simțeam mirosul plantei sfinte. În spatele mamei, Adi luase curtea la pas, în compania soră-mi, atras de zestrea florală încă neveștejită (în fiecare zi, mi-e teamă de trandafiri – să nu-și piardă floarea, sunt trist pentru bumbii incapabili de transformare, dar oricum trandafirii în sine vor ține până în decembrie – „respiră” chiar sub zăpadă). Sunt cele mai puternice flori.

„Nu-ți spusei la telefon că trec pe aici?” – mă întreabă maică-mea, surprinsă ea însăși de atitudinea mea (îmi pierdusem și ideea despre introducerea la cronica lui Geo – cel mai greu, la astfel de scrieri, incipitul mi se pare, pe urmă, dacă prind o idee, am cale deschisă înspre esență).

Mă așez pe fotoliul de paie. Acum, Adi patrula pe terasă, în pantofi ascuțiți la vârf (ascuțitoarele de creioane sunt jucării pe lângă bombeurile din fața mea) și bine lustruiți, de inspector de căi ferate, deși venea de la teren, unde – credeam -sădise pomi. „Nu făcu nimic!” mă lămurește maică-mea, luând poziție militară de drepți, imitându-mi cumnatul în starea imobilă avută pe plaiul respectiv.

Între altele, mă asigur că maică-mea are caiete pe care să scrie – i-am cerut să aștearnă pe hârtie orice, datorită vocației ei de a face dintr-un fapt mărunt o scenetă sau chiar o nuvelă. Și m-a ascultat. O amenință pe soră-mea: „Lasă că și pe asta o scriu”, atunci când nu-i convine ceva în discuții.

Am reușit să trimit articolul despre Șt. O. Iosif. Începusem un studiu mai demult la opera acestuia și abia acum m-am gândit să-l distribui revistei „Scrisul Românesc”, dar fără să fi făcut legătura cu data de nașterea a poetului. Ulterior, am observat că Șt. O. Iosif s-a născut în luna octombrie. Dețin „Revista școalei” – numărul cu poezia lui de debut, Izvorul (1892). Când am citit primele versuri din cartea cumpărată de unchiu-meu, era prin 1977. Și volumul Versuri apăruse în 1897. Optzeci de ani mă despărțeau atunci de perioada fastuoasă a vieții autorului, iar de ultimul an de viață al fostei lui soții, Natalia Negru, numai cincisprezece ani.

Câtă diferență între doi oameni care au fost atât de apropiați! Șt. O. Iosif nu a apucat nici măcar declanșarea Primului Război Mondial, iar Natalia Negru a murit cu trei ani înainte de venirea la putere a lui N. Ceaușescu. Ce să mai spunem despre fetița lor (rănită mortal de o schijă: o bombă le-a căzut pe casă) – nici măcar nu și-a cunoscut tatăl prea bine, fiindcă Natalia Negru îl părăsise pentru Dimitrie Anghel, prietenul lui cel mai bun cândva, pe vremea când traduceau împreună din literatura franceză.

Însăși cauza morții lui Șt. O. Iosif este incertă: în epocă, se spunea că a murit de inimă rea. Ulterior, au apărut două variante, 1. că suferea de aceeași boală ca Eminescu, 2. că ar fi fost bolnav de sifilis și ar fi consumat alcool (combinație fatală). Cauza oficială: accident vascular cerebral.

---

Casa lui Zavaidoc a mai fost distrusă la un bombardament al germanilor, însă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, eveniment care i-a produs infarct celebrului interpret.

Într-o convorbire telefonică, Liviu J. îmi povestește despre o călătorie a lui cu avionul. Deasupra Olandei:

-Peste aripa avionului, vedeam jos o geometrie perfectă: străzi, canale, mori.

În aeroport (nu mi-a precizat numele, dar tot în Olanda), am zărit doi muncitori îmbrăcați în salopete impecabile. Aveau mișcări de artiști. Vopseau pasarela de acolo, de fapt era o balustradă, cu o asemenea artă, așa de bine le veneau pensulele în mână, de parcă erau pictori, van Gogh sau Picasso. După ce și-au terminat treaba, au mers la un sufertaș, unde-și țineau pachetele de mâncare: ziceai că sunt la picnic, la iarbă verde. Trei sferturi de oră au mâncat și au vorbit. Am prevăzut ce va urma: și-au scos de la piept câte o țigară lungă, era ceva peste Kent. „Marlboro lung” – mi-a menționat un coleg, expert în tutun.

În timpul convorbirii (cu Liviu), o pisică neagră mestecă bucățica de brânză pe care i-o lăsasem în iarbă: O strig, s-o pot fotografia.

JUNIMEA ȘI TITU MAIORESCU

Societatea Junimea a luat fiinţă în 1863 la Iaşi, din iniţiativa unor tineri întorşi de la studii din străinătate: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Th. Rosetti şi V. Pogor. Naşul literar al societăţii a fost Th. Rosetti, venit de la studii din Franţa. Societatea Junimea va dispune din 1867 și de un organ de presă, revista „Convorbiri literare”.

Citește în continuare JUNIMEA ȘI TITU MAIORESCU. Bacalaureat →

Mă simt ca Fermi, fizicianul care a realizat o ierarhie a eventualelor civilizații existente în cosmos. Am meditat asupra unui mesaj primit ieri și încă nu sunt decis dacă să scriu Despre iubire, o clasificare în mai multe nuanțe, a acestui sentiment.

Până una-alta, îl sun pe Adi P. (care acum e la serviciu). Mă mir de situație, iar el îmi spune apăsat: „Mai trebuie să muncească în țara asta cineva”. „Și acela ești chiar tu!” – i-am replicat, spre amuzamentul amândurora. Îi urez: „La mulți ani!”.

– De unde știi că a fost ziua mea?

-Bănuiam că zilele acestea ar fi trebuit să fie, ți-am urat mai mult ca să mă asigur că fac o faptă bună, să încep ziua cu o astfel de faptă.

După scurta conversație, ies în curte, zăresc niște păsărele care se tot chinuiesc să-și facă din nou cuib sub streașină (astă-vară, m-am cățărat pe scară, în balcon, ca să ajung să dau cu spray-ul cu spumă în găurile pe care le făcuseră în zid, de fapt, în stratul izolant al casei).

Un muncitor lucrează undeva peste drum, însă departe. Ecoul loviturilor de ciocan (dă în niște blăni, se pare) ajunge până la mine, sub streașină, parcă ar sfredeli în ea. Ce flux de aer leagă streașina de mâna individului – nu știu. Mă pierd în gânduri: pe lună, și o explozie nucleară dacă e, nu se aude, iar individul acesta, printr-o unealtă, se face auzit până aici, bine că e nevăzut.

În păr, mi-a aterizat ceva, probabil o frunză de piersic. Dau cu mâna, simt o moluscă moale: este o viespe! O arunc, dar mă înțeapă. Toată vara au roit pe lângă mine, au capturat o creangă și au înnegrit-o prin activitatea lor și nu m-au atacat, iar acum, slăbite de frig, nu mă iartă (totuși, eu am fost de vină, pentru că am speriat-o cu actul meu de cercetare a părului). Într-o zi, săptămâna trecută, mi-a aterizat pe haină o viespe bleagă (abia mișca din aripi). Am suflat aer cald peste ea și-am însuflețit-o. Am văzut-o zburând, în câteva secunde, peste gard la vecini.

O pisică neagră traversează curtea, se oprește în dreptul meu și se uită la mine. Cred că a mâncat bucățile de carne și cartofiorii pe care i-am pus undeva într-un colț fie pentru ea, pisica aceasta neagră, cu lăbuțele albe, fie pentru alta galbenă, care mai dă târcoale și ea pe aici.

---

Trai de adept al sămănătorismului – îmi spun. Cine mă pune? Îmi aduc aminte că trebuie să scriu despre Șt. O. Iosif, pentru o revistă literară. De fapt, am trimis textul, dar nu l-am încadrat pe acest poet delicat în curent. Și e necesar să reliefez epoca, să-i acord mai mult spațiu poetului (este născut în luna octombrie).

Când eram în clasa a doua, a venit unchiul, fratele tatei, pe la noi în vizită. S-a dus la magazinul din sat și m-a întrebat ce vreau să-mi cumpere. „-O carte!” – i-am răspuns. Și mi-a adus o carte frumoasă, format mare, coperte lucioase, discret colorate: Poezii de Șt. O. Iosif. Copil fiind, am râs pe seama versurilor: „Când pisica nu-i acasă, / Șoarecii joacă pe masă”, le-am rostit în glumă și tovarășilor mei de joacă (Oare ce vor fi înțeles?). Însă eu nu văzusem până atunci niciun șoarece și nu aveam habar cum arată. Numai urechi mari vedeam în imaginația mea, inspirat de unele ex-librisuri.

Jucându-mă pitulișul, m-am ascuns sub un pod care despărțea poiana de drum, un pod scund, m-am târât pe burtă. M-am uitat în stânga și am observat o vietate minoră, a cărei aparență mi-a dat o senzație de catifelare. Cred că a fost primul șoarece pe care l-am văzut, un șoarece de câmp…