Este ger… La fiecare pas făcut prin casă, mă întreb, în sine-mi, când a mai fost o altfel de temperatură joasă, pentru că eu nu-mi amintesc…

O pisică străbate în goană curtea, se duce înspre garaj, să-și facă probabil un culcuș în pătura groasă pe care am lăsat-o acolo fără scop.

Am încercat să ridic paharul de ness de pe măsuța de sticlă și nu am reușit să-l desprind. Nu am forțat, de teamă, evident, să nu ridic masa cu totul, ca Atlas planeta în cosmos.

La revenirea în living, m-am uitat, încă o dată, pe mesajul de la soră-mea în care-mi menționa emoția pe care i-a trezit-o povestirea mea de ieri despre Aurelian Dinculescu.

---

De câte ori îmi acopăr tălpile cu pătura, îmi amintesc de mama Ioana: iarna, cum stăteam întins în pat, venea la mine cu o țiglă încinsă în cuptorul sobei și mi-o așeza la tălpi: „Așa, mumă, să te încălzești!”. Eu mă rușinam de gestul ei, care părea al unei sclave, protestam pe marginea ideii care mă angoasa și nu o puteam rosti, dar bunica insista și, într-un fel, gesturile ei de atunci au ajuns în această pagină, într-un colț de perenitate și de distribuire către oricine are ochi să vadă istorii care aparțin și lor.

---

Nu am mai purces la nimic semnificativ. Sau poate da: recitesc Memento mori și analizez altfel poemul, nu mă las până nu elucidez vers cu vers gândul și starea lui Eminescu. De asemenea, observ că pe doi decembrie s-a născut N. Labiș. Este incredibil, dar în septembrie, m-a sunat un tip care-mi cerea o opinie despre romanul său din manuscris. Când mi s-a prezentat, mi-a spus din prima că a fost îndrăgostit de sora lui N. Labiș care i-a fost profesoară de limba română în gimnaziu sau în liceu, iar cu o zi înainte, privisem la tv. emisiunea Profesioniștii în care era invitată chiar sora poetului despre care aveam impresia că s-a rezervat în durerea ei imensă, nicidecum de a mai fi avut capacitatea de a fi predat, o vedeam așa, distrusă de suferință, plângând mereu în urma fratelui.

---

Din curiozitate, recitesc poeme de Labiș să văd ce îndreptățire au avut cei care afirmau că va fi „al doilea Eminescu” și ce anume din această lirică îl inhiba pe N. Stănescu, ei fiind total antagonici. N. Labiș mai degrabă tradiționalist, dar impresionant prin sensibilitatea rară și factorul autobiografic, pe când N. Stănescu – modern și genial, mereu în expansiune, în special prin Olimp, pregătit să ne șoptească despre Hera sau despre ceea ce ochiul zeiței intrigante a zărit pe pământ și s-a apucat ea de acolo de sus „să socotească”.

Pe Aurelian Dinculescu l-am cunoscut în redacția unui ziar. După felul în care vorbea, îți inspira încredere și l-ai fi clasat între primii zece înțelepți ai urbei. Avea o vorbă: „Neică!”, pe care o rostea cu predilecție în dialogul cu Victor Martin (cred că acesta îi era numele), prietenul lui de o viață.

Aveam un fel de reținere față de el, din cauza diferenței de vârstă, de aproape treizeci de ani între noi. Îl respectam. Am fost surprins într-o dimineață, când, într-o ședință, un așa-zis red.-șef l-a luat la rost, că pe unde a umblat, ce a avut, de ce boală a suferit etc. Aurică era extrem de calm, cu vorbă de sfătos. A trecut peste moment cu zâmbetul pe buze, ori eu aș fi intrat în pământ de rușine, dar nici nu aș fi dispărut fără urmă ca el.

Aurelian avea un obicei: așeza franzela pe calorifer. M-a îndemnat și pe mine să gust; într-adevăr, era caldă, de parcă atunci era scoasă din cuptor.

---

El despre toată lumea își formase o părere foarte bună, îi lăuda pe toți.

Ne-am împrietenit… Venea pe la mine, într-un cartier conex centrului, unde locuiam, și discutam despre literatură, precum despre Orele astrale omenirii de St. Zweig, carte extraordinară, de tip aparte, cu accent pe momentele importante ale unei conflagrații. De exemplu, eu am fost interesat de bătălia de la Waterloo. Am vrut să-mi explic motivele pentru care Napoleon a pierdut războiul, întrucât istoricii încă susțin că ar fi trebuit să-l câștige: soarta i s-a opus împăratului vizionar – era concluzia formulată de St. Zweig. Am vorbit despre Francois Villon, despre ce destin a avut acest poet nemuritor (acuzat de tâlhărie, condamnat la moarte prin spânzurare, dar se pare că a reușit să evadeze și să dispară – nici azi, nu se știe unde). Aurelian, care el însuși scria, a recitat impecabil Balada doamnelor din alte vremuri.

Dar amicul meu trecea din ce în ce mai des pe la mine, ba pentru una, ba pentru alta. Se întindea la discuții până în noapte. Îi ziceam de formă să doarmă la mine (apartamentul era mare și mereu era o cameră liberă) și el atât aștepta. Într-o zi, nu i-am mai cerut nici măcar de formă și el a plecat, dar, privindu-l pe geam cum ieșea din bloc, mi s-a făcut milă și l-am strigat să revină și să rămână încă o noapte la noi (stăteam cu părinții)…

---

Prin 1994, mi-a adus vestea, plin de entuziasm, că vrea cineva din oraș, un afacerist cu nume polonez, să scoată un ziar, România mea, iar fostul redactor-șef (de la ziarul acela în vogă la începutul anilor nouăzeci) ne recomandase pe noi să ne ocupăm de publicație. Am râs amândoi de titlul respectiv, ni s-a părut inoportun. Peste ani, când Aurelian nu mai trăia, rula o emisiune la ProTv exact cu acest titlu, emisiune pe care o ținea E și îmi reproșam că nu am receptat cum se cuvine inițiativa concitadinului nostru, nu înțelegeam peste ani ce mă determinase a discredita o asemenea denumire, probabil spiritul acelor ani de așteptări și de eșecuri naționale.

---

În 1995, cum stăteam amândoi de taină, pe cele două fotolii imense, l-am auzit oftând: „Eee! S-a dus și Oblemenco, săracul!”. Am continuat convorbirea pe seama marelui fotbalist, despre care tata afirma: „Dacă mingea ajungea la Oblemenco, nu era decât gol sau bară! Portarul nu mai avea nicio șansă”.

---

În 1995, am debutat cu volumul Biblioteca într-o alocuțiune (pe care-l consider demn de a fi primit Premiul USR de debut). Am organizat lansarea la Bibliotecă. În sală, era și Aurelian Dinculescu. În finalul evenimentului, am dat ocazie participanților să intervină. A ridicat mâna: „Am și eu ceva” și a citit o epigramă, pe care, din păcate nu o mai dețin (mi-a înmânat-o cu autograf, pe o bucată de hârtie). Rețin însă primele două versuri: „Dan Ionescu are în sine, deși nu-l arată alura, / Culturismul și cultura”. Colegii mei de sală, unul dintre ei mi-a oferit chiar un buchet de flori, au explodat de bucurie. (Mergeam la sală și atinsesem performanța de a avea 45 de cm în braț, la rece, cu un centimetru mai puțin decât circumferința brațelor lui Silvester Stallone).

Aș mai avea câteva lucruri de amintit despre Aurelian Dinculescu, între care faptul că, mulți ani, vocea lui a fost folosită la un post de radio național pentru a se anunța fie numele postului respectiv, fie ora exactă etc., dar închei aici, părându-mi rău, încă o dată, pentru el, că a murit ca un câine, izgonit până și de propriul frate din casă (apartament bun, pe care însuși el, Aurelian, l-a primit pe vremea când era… milițian). De fapt, Aurelian Dinculescu s-a ruinat el pe sine din cauza ideii că talentul de poet îi dă dreptul să-și irosească viața oricum o fi, mulțumindu-se cu un gest de recunoaștere din partea celor care-l prețuiau, dar până când? Nu mai era epoca lui Villon, când și cu ștreangul la gât, să reușești să rămâi în istorie.

Azi, pentru a fi scriitor, trebuie să fii înainte de toate, om, târât ca râma prin noroi, să nu te lași în nicio împrejurare, să fii Christos pe cruce, apoi, dacă te-ai salvat, să treci la a-ți muta creierul în foaie și să nu mai ai nimic pentru tine, decât pentru patria ta, limba română (N. Stănescu).

P.S.

*Referitor la Napoleon Bonaparte:

1. Napoleon a fost primul care a avut în plan realizarea UE, dar sub conducerea lui;

2. El s-a gândit primul la Tunelul Canalului Mânecii;

3. Un autor de carte consacrată lui Napoleon, la discuțiile după lansare, a povestit două întâmplări. A. Napoleon a fost întrebat de unul dintre generalii săi de ce să invadeze Rusia, că nu este momentul. Napoleon l-a privit de sus până jos: „Generale, dacă îmi mai adresezi o asemenea întrebare, te aduc la înălțimea mea!” (Napoleon era mai mic cu un cap față de supusul său). B. Când, în sfârșit, s-a găsit un militar dispus să-și ucidă împăratul, totuși acesta, ascuns în spatele draperiei, nu a putut acționa când a avut ocazia. S-a blocat. Nu l-a înjunghiat, mărturisind conspiratorilor că a simțit magie, energie pozitivă. (A stat ascuns în spatele draperiei. Când Napoleon era cu spatele la el, l-ar fi putut înjunghia, dar nu a putut, datorită energiei pozitive despre care se spune că o transmitea prezența împăratului). Să ne imaginăm noi acum că în fața noastră este Napoleon Bonaparte. Primul impuls, cred, ar fi să-l asigurăm de loialitatea noastră, iar al doilea, să uităm că suntem pământeni și să-l însoțim în cucerirea paradisului.

3. Mai târziu, prof. Toma Lungoci îmi spunea: „Napoleon avea această tactică invariabilă – la începutul confruntării, punea tunurile pe inamic, până îi decima. La Waterloo, nu a mai procedat la fel”.