16 decembrie, 2020

Astăzi, aproape fără voie, am fost martorul unei distribuții de reviste. Am mers la gară, la două chioșcuri de ziare, la Universitate în centru și la alte două destinații, proxime Parcului.

Persoana care a fost cu mine mi-a oferit colecția revistei pentru anul curent, plus încă vreo trei cărți: o antologie în care apare și textul meu și încă două volume, al căror destinatar eram chiar eu.

La telefon, aflu că unul dintre amicii mei vechi are covid. Iar cu o săptămână în urmă, îl apelasem, pentru că aveam nevoie de curent pentru bateria mașinii. Până să fi venit el, dintr-o inspirație, l-am sunat pe Grig, care s-a oferit imediat să mă ajute. La mustață, am evitat contactul, deși la fața locului a ajuns și amicul în cauză. Era cât pe ce să dăm mâna, dar, știindu-ne amândoi precauți, nu am avut această pretenție (nici eu, nici el) să ne salutăm prin strângerea mâinii, doar de la distanță, prin semne. Am atins niște cabluri, mânuite însă de Grig, iar acum stau și despic firul în patru, pe seama faptului: a fost inspirație sau ce?

Primul apel, către cel de la care aveam mai multă nădejde de ajutor:

„Vin la tine – mi-a spus – , dar, mai întâi, trebuie să trec pe la service. Durează cam un sfert de oră”. Nu am avut răbdare, ușor panicat de situație, și am dat telefon lui Grig.

Până la ideea de a-i suna, am rugat vreo patru tinere, pregătite să traverseze, să mă scoată din impas (credeam că în doi metri, cu impuls mecanic, mașina o va lua din loc fără probleme). Le-am surprins cu privirea, când au venit în dreptul meu să mă întrebe dacă a pornit: îmbujorate la față de la efort și în continuare dornice să-mi dea o mână de ajutor – le-am fost atât de recunoscător în sinea mea.

Muncă de Hercules au făcut doi bărbați. Pe o străduță, fiind convinși de rezultat, au pus umărul și au împins automobilul tocmai în vârful pantei, de unde, la vale, motorul ar fi trebuit să duduie, iar bateria să se încarce. La indicațiile lor pedante, am tras de volanul înțepenit, ba în stânga, ba în dreapta. Sedanul trebuia întors cu fața la vale. Eram ca în filme. Probabil și lor le era drag că ieșiseră din casă. Unul dintre ei alerga pe lângă mine să-mi dea în continuare indicații. M-am luat după ce-mi sugera și nu am cuplat cu treapta întâia de viteze, ci cu a doua… Ne-am lăsat păgubași. Și uite așa mă apropiam, fără să știu, de „virus” (de purtător). Dar s-a opus Grig, cu temeritatea și amabilitatea lui. A sosit călare pe un roib (un Audi Q 7 – cât un tanc!)…

După toată zarva, automobilul mi-a părut avion, iar volanul ca uns, jucărie în mâinile mele.

P.S.

Bateria originală a ținut peste șapte ani.

Ultima cumpărată este Bosch, dar nu este cu nimic superioară celorlalte mărci (nu a ținut mai mult de doi ani).

15 decembrie, 2020

Am ieșit în curte, am dat ocol piersicului, atent să nu alunec pe pământul jilav. Așezat pe bancă, mă uit la grădină. Azi, atmosfera este autumnală, dintre acelea care îndeamnă la vânătoare de vulpi. Cel puțin, la aceasta mă gândesc, la o vânătoare englezească, la care nu am participat niciodată și nici nu intenționez vreodată s-o fac, dar scena mi-a rămas imprimată în suflet, de la vreun film care o evoca.

Uneori, am impresia că sunt compus numai din privire. Nu degeaba Nichita Stănescu a scris Prin tunelul oranj. Gândul însoțește privirea, însă aduce din străfundul firii stări sufletești sincrone sau discordante cu mediul surprins, încât regret că nutresc emoție, pentru că emoția limitează bucuria de a fi element viu în mecanismul cosmic, de a-i trece prin vene ca un impuls.

Probabil, este confortabil să fii aparat, însă greul de a nu mai fi deloc, pierdut în hibă, apare atunci când te-ai defectat și depinzi de-o mână iscusită să fii reparat. Dar aparatului îi lipsește angoasa bolii, amuțind subit, înțepenit în timp, ca relicvă și nu mai dă socoteală în lumea de apoi, la cine știe ce judecată, după ce deja a mai trecut prin suferință o dată.

Și pentru ce ar pătimi sufletul mai departe de viața aceasta? Pentru ceva simțit la foc automat, precum invidia (când încă nu apuci s-o reprimi cu forța gândului distant și trăirea te-a și împins în păcat) sau ura momentană (când te-a călcat din greșeală cineva pe bombeu și nu mai ai răgazul de a o percepe drept întâmplare firească, întrucât gândul a formulat în cuvinte obida). Și logosul le-a creat pe toate, inclusiv păcatele noastre – le dă contur liminal materialului și imaterialului. De aceea, nu senzația de foame, căpătată în paradis, din cauza râvnei la fructul interzis, ci logosul rostit ori nerostit este suveranul sorții noastre (pe pământ și în cer).

În minte, îmi vin cercurile din Infern, după cum le-a imaginat Dante, deși el considera că a văzut la propriu spațiile prezentate. Toți cei întrezăriți de marele poet erau chinuiți de tarele firii lor, dar tot prin naștere le-au dobândit, de la Adam și Eva. A fi sfânt înseamnă să-ți domini firea, să fii Iisus (Adam perfect), dar cui îi reușește, fără putere dumnezeiască, singur în lupta cu sine? Mie nu cred…

14 decembrie, 2020: Despre ignat

Trandafiri în decembrie

Înainte de ignat, tata se gândea la cel mai priceput măcelar din apropiere și la alți vecini în stare să țină de porc. Făcea o listă cu ei și prestabilea ora.

A doua zi, oamenii se adunau (mereu se mai nimereau vreo doi-trei în plus) plini de voioșie, ciocneau un pahar de vin, apoi, în grup, se îndreptau spre cocină, vorbind între ei că bietul animal sigur și-a visat sfârșitul. Înainte de toate, era o luptă pentru a-l scoate din „bârlog”. Tata avea sensibilitate și nu se încumeta să împingă în spinarea porcului, să-l dea afară din cuibul de paie.

Odată, de spaimă, porcul a zbughit-o prin gard și a alergat până când nu a mai putut, rămânând fără șansă în coama dealului. De acolo, abia l-au tras spre locul desemnat pentru sacrificiu. Mie îmi era milă și când era lovit cu unealta în gât, mă întorceam cu spatele, însă mama avea pregătită o mână de tămâie pe care o apropia de gâtlejul spintecat al animalului și-i vorbea ca unei vietăți demne de respect, pentru felul în care s-a luptat să mai supraviețuiască: „Gata! Mânca-ți-aș aburul tău”. Vorbele încheiau momentul dramatic, atenția tuturor fiind concentrată pe focul de paie sau de la flama arzătorului. Cu alte cuvinte, se pârlea porcul. Mă impresiona focul de paie: se ducea în sus ca piramida, prilej pentru mine și pentru alții să ne mai încălzim. Ulterior pârlitului, porcul era întors când pe o parte, când pe alta și curățat de către un bărbat mai energic, volubil și haios ca bărbierul din Sevilla. (Îl curăța, întrebuințând „baioneta” – cuțit lucrat de tata la fabrică). Din șoriciul bine spălat, cei mai pofticioși (între care mă număram și eu) primeau câte o bucată presărată cu sare.


O operațiune de pricepere și de migală era tranșarea carcasei de carne, mereu în spate fiind un coordonator: acum plămânii, splina, ficatul ș.a.m.d. Căpățâna se depozita ca un trofeu în camera cea mai răcoroasă.


Prin clasa a doua probabil, eram curios cum se putea juca Nică din Amintiri cu „bășica porcului”. Am insistat pe lângă bunicul, care mi-a făcut hatârul. Dar proba a durat puțin, fiindcă am dat mai tare în balon (cum o credeam) și s-a spart imediat: „Aceasta a fost tot?”. „Dar tu ce ai fi crezut?” mi-au răspuns cei de pe lângă mine.

Am mai probat ceva: mămăligă în zahăr. Moșicul, fratele bunicului, spunea că în copilărie mâncau zahăr pe mămăliga. Am cerut cu încăpățânare să gust și eu… Nu recomand nimănui!

Atmosfera evenimentului era aparte, percepută numai cu sufletul, oricât de mult aspectele se amplificau în ochii mei…

P.S.

Acum aproape zece ani, am vrut să fotografiez oamenii care participau la ignat, dar am filmat clipa, o animație scurtă, pe care ziua respectivă a dus-o în istorie, acolo de unde nu se mai poate recupera și nici aceia care nu mai sunt printre noi nu mai au cum să iasă din clip și să trăiască.

11 decembrie, 2020

A trecut și prima ninsoare a iernii…

Azi, s-a născut Alfred de Musset, în 1810. Gândul la poemele scrise de el mă depărtează de atmosfera de plumb a zilei. Ce bucurie să trăiești pe vremea aceasta? Ce motive de seninătate aveau strămoșii mei (în această perioadă)? Mergeau prin nămol, poate până la un vecin, să mai discute despre vremurile de altădată, ale lor. Din astfel de păreri despre ce vor fi trăit, am mai prins și eu, ascultând în pat vorba lor domoală. Soba ardea, iar în locul tuturigii, date la o parte, fierbea oala cu boabe de porumb, boabe care se mâncau sărate ori, după ce fierbeau, erau coapte pe plită.

Iarna, mergeam la bunici. Începusem să nu mai suport vremea rece și să caut mijloace de a-mi petrece timpul liber, altfel decât închis în casă. Descoperisem tenisul de masă. Îmi cumpărasem două palete. Unul dintre tovarășii mei a avut ideea să mergem în sala de sport a școlii și să jucăm tenis acolo, fiind convins că directorul de atunci ne va deschide școala, datorită gradului de rudenie cu mine. Și a avut dreptate.

Nea Săndel (cum îi spuneam vărului tatei), în ciuda aparenței ursuze, a fost extrem de amabil, a venit, ne-a deschis școala și ne-a lăsat să desfășurăm partidele de ping-pong în liniște. Nea Săndel, deși foarte scund, se îmbrăca elegant și se purta cu emfază. Căsătorit cu tanti Rodica, pentru a ajunge la înălțimea ei, purta pantofi cu toc. Vorbea îngâmfat, dar nu tiranic. Mi-a împrumutat și un mănunchi de cărți, dintre care în suflet mi-a rămas Robin Hood.


În casa bunicilor, mai venea tata Ticu (așa-i spuneau toți). Din tot ce povestea, am reținut o secvență:

Prin anii șaizeci, la recrutare, cei din comisie i-au întrebat pe tineri: „Are cineva rude peste hotare?”. Dintre toți, Mamut a confirmat. Membrii au înnegrit la față, i-au dat afară pe ceilalți și l-au interogat: „Unde?”. „La Carpen, peste hotare” – astfel se obișnuia să se formuleze deplasarea în satul învecinat.


Vecină cu bunicii era „fina Rina” (ne spunea tuturor din neam „nașule”), o țigancă (probabil frumoasă cândva), curată, cu vorbă elevată, care știa să dea cu bobii; deseori, ne descânta. Fusese căsătorită cu fierarul Costumaș, după cum îi era porecla. Lumea „finii” era ireală, credea în duhuri și în propriu-i meșteșug de manipulare a acestora. Noaptea, se auzeau din drum zupăituri în casa ei, oamenii fiind convinși că femeia „se bate cu dracul”…

„-Uite, nașă, o auzeam cum se adresa bunicii, aici văd o cumpănă”.

„-Uliu, Doamne!”, se văita mama Ioana, din două motive: juca teatru și, în același timp, prin interjecție, încerca să se libereze de energia negativă identificată în aranjatul bobilor, dacă, totuși, „fina” ghicea un necaz?


Martor al acestor lungi seri de iarnă era și motanul, pe care bunicul îl gonea afară cu vătraiul, când i se părea că felina devenise prea „urâcioasă”, dând cu laba înspre o bucată de brânză.

9 decembrie, orele 21.25

Adineauri, m-a sunat Titi, din Germania, acolo unde lucrează în construcții, de peste douăzeci de ani. Inițial, m-a sunat pe whatsApp, dar conexiunea nu a reușit. Ulterior, am vorbit direct pe telefon, vreo patruzeci de minute.

Mi-a povestit, între altele, despre el. Bunicul său a fost austriac, mort în timpul celui de al Doilea Război Mondial, în luptele pentru Berlin: „Mă iau colegii de gât prietenește și mă întreabă de ce mă pensionez. Nu vreau să mor și eu în Germania, ca bunicul. M-am săturat… Bunicu-meu a fost originar dintr-un sat de lângă localitatea în care s-a născut Hitler. De fapt, unele dintre ideile lui Hitler au fost preluate de Ceaușescu: cea de bază era – ca fiecare om să aibă o casă, un serviciu și o mașină. Când se afla închis, Hitler l-a chemat la el pe Porsche și i-a cerut să proiecteze o mașină pentru toți germanii pe care s-o numească Volkswagen. Pe o bucată de hârtie de turnesol, i-a configurat modelul (Broscuța). Porsche s-a conformat. Altă idee a dictatorului, căruia îi era teamă de fisc – nu avea nicio datorie când i-au cercetat situația după moarte – , a fost să construiască autostrăzi (drumuri în afara localităților). Lui Hitler singurul care i-a întors spatele Antonescu a fost (a dat tare cu ușa la cabinet și a ieșit). Toți cei prezenți au crezut că Hitler îl împușcă, dar el a început să râdă: avea vreo cinci stări emoționale, când râdea, când era în depresie, când plângea ș.a.m.d.”.

„Și astăzi, aici nu te joci cu fiscul. Și pentru un euro, sunt în stare să te închidă. După treizeci de zile, vin la tine și te iau și de pe autostradă. Odată, am primit o hârtie în care mă informau că trebuie să restitui o sută douăzeci de euro, nu știu ce poprire. Până am găsit eu hârtia respectivă, mi-au crescut datoria la o sută nouăzeci și șase de euro. Astfel se procedează aici. Vară-ta Otilia credea că ei au să ne dea suma aceasta”.


Titi l-a avut asistent la facultate pe Tăriceanu (care i-ar fi făcut „mult rău: ne-a prins jucând cărți și a chemat miliția. A vrut să ne exmatriculeze”. Îmi mai spune: „La noi, la Severin, a stat în gazdă Ecaterina Andronescu (e din Malovăț). Mama a învățat-o să-și coase hainele” etc.


Cu ocazia convorbirii, am revăzut și eu în minte câteva trasee pe care mi le-a pomenit și am rămas cu o stare sufletească bună, m-am despovărat de sentimentul de închistare, sporit de vremea angoasantă.

P.S.

Mă uit la un meci de fond, centrala duduie, în curând, voi revedea poemul Memento mori.

9 decembrie, 2020

Fiindcă m-am depărtat de copilul care am fost, iernile au devenit cu adevărat mai apăsătoare și am început să fiu atras de atmosfera de basm în care scria Vasile Alecsandri, foc în cămin și liniște plenară.

Un amic și-a exprimat intenția de a achiziționa un cămin electric, la sugestia Teodorei, fiica lui.

Prin 2007 sau 2008, am mers la o fermă de pomi, împreună cu Liviu J., care-l cunoștea pe patron. Deși situată în mijlocul livezii, casa este vizibilă din drum. Era o vreme de iarnă…

Patronul, originar din Moldova, își încălzea locuința printr-un sistem modern (pentru vremea aceea și probabil și pentru acum): fumul de la cămin traversa niște țevi fixate în zid. Desigur, țevile nu se vedeau, dar am aflat despre ele de la proprietar, când am discutat pe seama condițiilor sale de trai – pe care le consider idilice. Locuia împreună cu soția, un copil în premergător și cu o nepoată (care a venit cu noi la oraș, pentru cumpărături). Casa este bine concepută, cu un living din care se iese direct în curte, printr-o ușă dublă, de termopan, precum la fosta Casă a Scriitorilor de la Gura Văii.


Am făcut o trecere în revistă a unui moment autumnal, fiindcă astăzi abia mai pot respira afară, sub ploaia rece.

7 decembrie, 2020

În general, zăpada îmi dă un sentiment de blocaj, iar în copilărie îmi plăcea așa de mult! Abia intram în casă, la amenințările mamei, altfel m-ar fi apucat dimineața prin nămeți. Cizmele erau doldora de apă (zăpada topită care îmbiba ciorapii). Cât m-am bucurat în clasa a treia, când doamna învățătoare a organizat un concurs de săniuș.

Aveam o sanie din corn (așa li se spunea țevilor din care erau făcuți talpeții) și un suport din lemn, vopsit în verde. Am pierdut concursul, pe care am fost convins că-l voi câștiga, pentru că doamna stabilise o regulă, să nu ne punem pe burtă pe sanie. Când a dat startul, sfoara a intrat sub tălpeți și, evident, sania mea a luat-o în stânga pârtiei.

Până la această sanie, am avut, fiind și mai mic, alta, din lemn. Plângeam pe lângă mama că nu am pe ce să mă dau, rupsesem atâtea nailoane, bunicul m-a auzit, a venit în deal cu sania aceea făcută de el, căreia i-am făcut proba imediat în curte și am fost dezamăgit, fiindcă abia se târa pe lunecuș, se înfunda la vârfuri. Am stat bosumflat până mi-a adus tata sania aceea adevărată. Bine, la Craiova, vedeam altele în magazin, mi le doream, dar tata îmi explica pe îndelete de ce e mai bună și mai rezistentă a mea.

Pe înserat, ieșeam în poiana din fața porții, eram singur și aveam timp să-mi închipui că sunt Ștefan cel Mare pe cal. Sau Mihai Viteazul. Manevram sfoara precum voievozii căpăstrul, priveam semeț zarea și când mi se părea că dau năvală turcii, porneam în „goană” spre ei. Învârteam în aer sabia de lemn. În plin avânt spre dușman, mai cădeam de pe „cal”, fiindcă nu se făcuse pârtie încă.


Însă agream schiurile. Cu toate acestea, o singură dată le-am pus în picioare, tot la vârsta copilăriei. Cezar, un băiat mai mare cu vreo patru ani decât mine, a ieșit cu ele în drum. I le confecționase bunicul lui. L-am întrebat cum: „A înmuiat blănile în apă caldă, pentru a le încovoia la vârf”. Aceasta am reținut. Mi se părea un artificiu incredibil (pe atunci), nu mai auzisem despre posibilitatea de a modela astfel lemnul. M-am urcat pe ele și dus am fost, pe ulița îngustă și abruptă. Mai târziu, mi-am dat seama că aveam talent la schiat. Nu am căzut o dată și nici nu mă gândeam că mi s-ar fi putut întâmpla.


Cam în vremea aceasta, așteptam vacanța, plin de bucurie. În ultima zi de școală a primului trimestru, am revenit liniștit de la școală, am deschis televizorul pe lămpi și m-am uitat la filmul Vlad Țepeș (rol jucat de Sihleanu). Mă feream să privesc finalul, când marele voievod urma să fie trădat și ucis de către propriii-i boieri (sfârșit încă neclarificat de istorici): la viclenia lui înnăscută și unică în istorie, s-o pățească atât de rău? Nu înțeleg.


Înainte de Crăciun, îmi revine în nări mirosul de mațe, pe care mama le fierbea dimineața, înainte de a mă trezi eu. Recăpătam o stare de pace și de siguranță.


Regăseam sub pernă sau lângă sobă cadourile aduse de Moș Crăciun. „Pe unde a intrat?”. „Pe horn!” -mă lămurea mama, în timp ce eu încercam să-l redefinesc în minte pe abilul bătrân. Cum a încăput pe coș, apoi cum a trecut el prin cuptorul de tablă al sobei și a ajuns fără zgomot în cameră la mine, să-mi lase cadouri și să plece mai departe la alți copii nerăbdători să-l vadă. Mă simțeam nedreptățit când îmi auzeam verii de la Craiova jurând că l-au atins, că era îmbrăcat în mantie purpurie, că i-au spus poezii și au primit în schimb darul la care au visat. Am rugat-o pe mama să ne mutăm și noi la Craiova, să-l întâlnesc și eu pe Moș, însă ea mereu argumenta că este mai generos al nostru și, dacă mai insist, poate îl supăr și nu mai trece pe la noi la anul.

5 decembrie, 2020, ora 22,43

Mă îndrept spre bucătărie, hotărât să beau zeamă de compot, dar zăresc borcanul cu dulceață de vișine – din care îmi întind pe felia de pâine două lingurițe. Îmi potolesc setea cu apă minerală. Simt nevoia de sărat și rup câteva felii de varză murată, pusă într-un castron acoperit. Apoi, mă întorc mirat în living și mă întreb câți au procedat așa ca mine. Interogația nu are însă viață lungă, deoarece, încă dorindu-mi un aliment sărat, îmi amintesc de telemeaua de vacă din frigider. Merg și-mi tai două felii subțiri pe care le fac sandvici.

După mica aventură de tip culinar, mă așez pe canapea și deschid laptopul, preocupat de interpretarea mea la Memento mori. Convenția romantică a textului nu mă ajută să mă desfășor lingvistic precum intenționez.


Pe seară, pe la ora 18, m-a sunat mama: „Pe drum, când reveneam la Craiova, era o ceață de nu știai pe unde ești… Ne trezirăm cu două căprioare în fața mașinii. La o palmă de ele opri Adi mașina”.

„Le-ați fotografiat?”.

„Nu: dacă eram gata să le fi lovit cu mașina! Și, pe traseu, unul de pe contrasens ne rupse oglinda laterală de la mașină”…


În sfârșit, mă instalez în pat, încerc să dau de un film bun, dar zadarnic.

5 decembrie, 2020

A început atmosfera sărbătorilor de iarnă, extrem de obositoare din toate punctele de vedere, iar la tv., mereu pauzele publicitare sunt consacrate lui Moș Crăciun. I-aș replica lui Liviu J. că, de fapt, cutiile cu imagini vii, televizoarele, sunt pline de Moș Crăciunei, fiindcă, în discuția telefonică de acum două zile, mi-a expus drumul lui pe bicicletă de la supermarket spre casă…

„Am trecut pe lângă unitatea militară și am văzut un TAB. M-am gândit: Precis este ocupat de mai mulți Moș Crăciunei, având misiunea să ofere cadouri copiilor. Mi-i și imaginam intrând cu TAB-ul în curțile oamenilor. Pe scări, la intrarea în unitate, doi angajați, îmbrăcați regulamentar în uniformă, pierdeau vremea, trăgând dintr-o țigară… La vreo douăzeci de metri mai încolo, am zărit statuia lui Mircea cel Bătrân, albă, bine realizată. Lângă statuie, era o cușetă în care stătea de gardă un soldat. De sus, de la birouri, venea un fir de telefon. Oare cum a fost instruit acest ostaș și pentru ce – să stea de strajă în cușca aceea de câine? Avea un gemuleț în spate, prin care își mai arunca, din când în când, câte un ochi. Sau acum, primește ordin de la comandant?”.

După convorbire, m-am retras în casă, destul de afectat de frigul care, în perioada aceasta, m-a speriat. Am deschis laptopul pe informații despre băile țarilor. Într-un film serial, văzusem reconstituită o astfel de baie… Cât de plăcut trebuie să fi fost pentru țarină (Ecaterina cea Mare – se numea filmul): o baie imensă, încălzită de focuri atractive, în timp ce afară, iarna rusească se însoțea cu negura nopții. De aceea, și eu, pentru a împărtăși un fir din buchetul de plăceri al mai marilor zilei dintotdeauna (au dus-o bine, indiferent de epocă. De exemplu, confortul asigurat de palat a fost același tot timpul, în orice secol, poate chiar mai accentuat în trecutul îndepărtat), am dat drumul la apă în cadă, m-am cufundat cu totul, ca o separare de durerea vieții – cum ar spune Eminescu în Memento mori – și m-am bucurat de căldura acvatică. Prin gestul acesta, mă apropii eu cel de acum de acela care eram în optzeci și nouă, când, în scurta permisie, de regulă până a doua zi dimineața, mergeam la fam. Deac și mă scufundam la fel ca astăzi, în cadă, numai că apa aceea mirosea a păcură, fiindcă venea, printr-un artificiu tehnic al d-lui Deac, de la calorifer (nu în fiecare zi era apă caldă). Dintre plăcerile pe care mi le mai procur este și ieșitul în curte seara târziu, numai să am sentimentul că am prelungit ziua cu încă un fapt, anume să mă uit la cer si să-l aud cum respiră, deși David în Psalmi ne sugerează să încheiem ziua mai repede, pentru a pune cumva punct răului ei.


P.S.

Liviu J. înșiră și el câteva aspecte cazone; a făcut armata la o aruncătură de băț de casă. Și tot i s-a părut cumplit. Prin comparație, eu am străbătut Revoluția la Timișoara, orașul meu providențial (pe care-l prețuiesc enorm, pentru oamenii de acolo pe care îi cunosc și pentru aerul de mica Vienă al străzilor).

„Aveam pe unul din Bârlad – îmi spune Liviu – care dormea cu ochii deschiși, ca iepurii”. Până la urmă, Liviu încheie conversația despre Tatiana J., pictoriță trăitoare într-un sat din Spania, motiv pentru el de a fi numit-o „contesă” – primise o fotografie cu ea pe terasa casei, în ambient meridional.


În căști, am muzică de Elvis Presley. Dacă apuc să vizionez un singur videoclip cu el, toată ziua mi-o petrec pe muzica lui regală.

Pe fundal, e meciul dintre Juventus și A. C. Torino. Sunt impresionat de dăruirea în joc a fotbaliștilor juventini – mi-am adus aminte de jocul la ambiție al Craiovei Maxima.

4 decembrie, 2020

Azi, am trecut cu mașina pe lângă blocul în care am locuit aproape treizeci de ani. Mi se întâmplă frecvent să mă visez în acel apartament spațios, având (în vis) teama de a nu fi surprins de noii proprietari. Mă visez (vis de noapte, nu reverie sau proiect de viitor) și în celelalte două apartamente pe care le-am avut, de unde am dedus că o parte din suflet rămâne în case, chiar dacă nu ni se pare.

În 1988, când tata a primit acest apartament de la fabrică, am fost extrem de încântat, nu mai văzusem un apartament atât de bine plănuit: soarele răsărea în sufragerie și apunea pe partea cu dormitoarele. Emil, un văr al mamei, când a venit în vizită, după ce am mai discutat și l-am servit cu o masă, a afirmat: „Plec și eu…”. Ne-am ridicat în picioare, eu și părinții mei, să-l conducem. El s-a dus în dreapta, în fața ușii de la baia de serviciu, noi am fost pe punctul de a ne întoarce, să-l lăsăm în intimitate: „Bine, am plecat!” ne-a spus, a dat mâna cu mine și a intrat în baie; „O! a mai zis o dată, credeam că este ușa de la intrare”.


Mă confesam cândva lui Costel M., medic cardiolog, devenit, între timp, vecinul nostru de la parter, că „atât de bune sunt aceste apartamente, încât nu trebuie vândute niciodată”. „Așa este!” – mi-a replicat, însă, în urmă cu vreo doi ani, am aflat că și el s-a mutat.


Tata zidise la subsol, precum toți vecinii, un beci, imediat sub scară. Acolo, am băut pentru prima dată Coca-cola, dintr-un pahar cu picior, adus de unul dintre vecini, angajat pe atunci la un serviciu cu favoruri capitaliste.


O adevărată aventură am trăit când am cumpărat o bibliotecă – era moda lor (în 1989) – , nici azi nu-mi vine să cred cât am putut da pe ea, douăzeci de mii de lei, o structură de placaj… Am stat în camion, să țin de mobilă, dar nu am reușit să-mi îndeplinesc misiunea în hurducăturile de pe traseu, o parte din bibliotecă s-a răsturnat peste mine.


În 1990, când am venit într-o permisie acasă, am văzut în parcare un Oltcit, gri metalizat, nou. Am urcat și le-am transmis alor mei admirația pentru acel automobil. „Al nostru e. Am vrut să-ți facem o surpriză”.


În sufragerie, se arunca pe jos de necaz Dan Ilie, ruda și chiriașul nostru, când rata Craiova.


Tot în sufragerie, scriam pe foi ministeriale sau mă frământam din cauza unei întâmplări nefaste, încercând să găsesc soluții…


Azi, când este atât de ger afară, îmi amintesc de obiceiul meu straniu. După duș, dacă vedeam ceva soare, indiferent de anotimp, că era vară sau iarnă, ieșeam ud pe balcon, să mă usuc. Pe urmă, eram mirat că am răcit.

În apartamentul anterior, eram gata să experimentez ce se scria pe la ziar, că un rus dormea cu fereastra deschisă iarna și nu răcea. Probabil, în articol trebuia să fi apărut „urs” în loc de „rus”, dar, înaintea mea, a verificat Decebal, unul dintre colegii mei din clasa a IX-a. Nu mai venea la școală. Avea un nr. de telefon pe care îl dicta: BAEFA (B=2, A=1 ș.a.m.d.). L-am sunat și abia vorbea: „Am dormit cu fereastra deschisă și am răcit cumplit” (era iarnă).

Am avut rețineri să probez știrea, din cauza altei recomandări pe care o făcea, plin de emfază, unchiul Victor. Citise el că, pentru a scăpa de germenii oricărei boli, trebuie să-ți clătești gura dimineața, pe nemâncate, cu o linguriță de ulei. Mi s-a făcut rău. Și acum, senzația procedeului încercat mi-a provocat greață.


Noul apartament era la etajul al patrulea, etaj care mie mi se părea cel mai bun. Blocul avea o izolație bună, dar, când s-a turnat placa, unii vecini, care primiseră deja repartiție, au cerut muncitorilor din construcții să înfigă niște țevi în placă, lăcașuri pentru antenele de la tv. La prima ploaie, apa s-a infiltrat pe la țevi și ne-am trezit cu tavanul inundat (din bucătărie). Tata a verificat, a vorbit cu un muncitor care încă lucra la blocul de alături. Țevile trebuiau înfundate cu smoală. Nemulțumită, doamna Gr., de altfel o femeie sensibilă (ulterior, am fost în relații foarte bune, precum cu toți), a protestat, se urcase pe scară să facă ea ordine sus pe acoperiș… Dar atunci, ne-a „oferit” un „spectacol”. În prezent, deține o agenție imobiliară, însă eu tot cocoțată pe scara de fier, de sub capacul de urcare pe bloc, o văd. Ce înseamnă să te dedai ridicolului: rămâi captivul lui!