1 leu

La începutul clasei a IX-a…

La ușă, după ore, Ghiță Constantin, un coleg de la chimie-biologie, îmi pretinde:

„Mă poți împrumuta cu un leu? Ți-l înapoiez mâine!”.

L-am împrumutat.

A doua zi, dimineața, la prima oră, Costică mă aștepta, la intrarea în clasă, cu leul în mână (Mai tare decât Sf. Anton care plimba leul prin cetate!). Aproape uitasem, nici nu luasem în seamă împrumutul, din cauza sumei atât de mici. M-a impresionat prin cinste și mi-am spus că trebuie să am un asemenea prieten. În plus, am descoperit că avea același drum cu mine: își găsise gazdă în cartierul în care eu locuiam cu părinții (noi la casa noastră).

Costică îndemna mereu spre casă, în schimb, eu profitam de timp și mă uitam la oraș, care, în penumbră, avea o atmosferă de burg vechi, pe străzile respective umblase Traian Demetrescu sau Constantin Brâncuși, cu șepcile pe cap, de liceeni, ca mine atunci.

„Mă grăbesc să învăț!” – mi-a răspuns, la întrebarea mea: „Ce mergi ca tramvaiul?”. Impresionat, încă o dată, de seriozitatea lui, am relatat discuția altui coleg, nu-i mai știu numele, care a propulsat-o mai departe și „Costică tramvai” i-a rămas apelativul amicului meu, spre supărarea mea, care mă simțeam parțial vinovat pentru consfințirea unei porecle, posibil deranjante.

Când jucam fotbal, îl luam mereu pe Costică în echipa mea. Nu se pricepea cine știe ce, dar mă asculta. Observasem că alerga mult și-i furnizam indicația: „Tu, îl marchezi pe ăla! Chiar dacă trece de tine, te ții de el continuu”. Și așa făcea – se învârtea în jurul unui singur adversar, până se termina meciul.


În 1990, când eram studenți, m-a invitat pe la el la Morunglav. Am mers, pentru prima dată, la sugestia lui, cu ocazie. Cel care conducea, un șofer de dubiță (de marfă), cu mâinile groase, prinse de volan și cu vorbă ineptă. a depășit, în curbă, pe linie continuă, încât am crezut că ne răsturnăm. Am ajuns în Balș. Acolo, ne aștepta tatăl lui Costică, șofer de autobuz. Încă mai era aglomerație în rată. O replică, aparținând domnului Ghiță, mi-a atras atenția: „Știe ceva carte?”. O femeie, cunoștință a lor, s-a cam zgâlțâit: îi vorbise despre o fată, care ar fi fost adecvată lui Costică. Probabil, în spatele meu, Costică se roșise tot.


După ce, în compania domnului Ghiță, previzionasem gospodăria – într-o groapă, zăceau zeci de sticle de vin, adunate acolo de la botezul fiului Constantin, urmând să fie desfăcute la nuntă: în fiecare sticlă, se pusese un bob de orez, pentru fermentație – , ne-am retras să dormim.

„Oprește televizorul!” – i-am spus lui Costică. Văzusem că-l fură somnul.

„Nu. Eu adorm cu el aprins”.

„Ești ca altă emisiune!” – am conchis.

Ne uitam la un Diamant imens (încă nu apăruseră televizoarele color).


A doua zi, ne-am dus la un bâlci de toamnă, ținut în Morunglav, sat învecinat cu Bobicești (de unde era originar Sabin Bălașa).

La insistența lui Costică, m-am dat, pentru prima și ultima dată, în tiribombă. Senzația de zbor, atenuată de pericol, m-a pus în rând cu șirul infinit de temerari, de la înființarea acestei mașinării de relaxare, până în clipa aceea autumnală.


Peste vreun an, nu-mi mai găseam caietul de Sintaxă. Nu-mi mai aduceam aminte nimic, decât momentul în care i-l împrumutasem cuiva. Era sigur un apropiat, în care aveam deplină încredere, altfel, memoria mea s-ar fi alertat și ar fi reținut totul. Am întrebat în stânga, în dreapta, de caiet, teorie la care muncisem atât de mult, trebuitor și astăzi, dar toți negau, inclusiv Costică; totdeauna, când mă aflu într-un impas, oricât de neglijabil, vine asupra mea mâna Domnului și mă trage în sus: într-o noapte, l-am visat pe Costică plecând din apartament, cu Sintaxa. Pe zi, am reconstituit momentul: mi l-a cerut pentru o verișoară a lui, care a dat examen la Facultatea de Litere. Mi-a fost greu să-i reproduc scena, greu pentru eventuala-i rușine, dar am început să-l evit, precum îmi stă în obicei, pentru a mă proteja și a-l onora, într-un fel, pe Horatius, care afirma că „se ferește de vulg cât poate”. Mai avusesem un episod similar: citeam Freud. „După ce o termini de citit, să mi-o împrumuți și mie!”. Și împrumutată rămăsese, dar, câtă vreme, ne mai întâlneam, trăgeam nădejde să-mi văd cartea înapoi.

Pe o balanță fictivă, leul acela prim a fost aruncat în sus de către un caiet și o carte.

Costică era un băiat subțire, cuminte ca o fată mare, 1,83 înălțime, care își începea vorbitul printr-o scurtă aspirare a aerului. Visul său a fost să devină medic chirurg și, din câte am auzit, a reușit (poate că a ieșit chiar la pensie, lucrând într-un spital cu profil – nu mai menționez de care). Cert este că a plecat din oraș, fără să mă anunțe, și, de atunci, nu l-am mai văzut niciodată. El, cel din 1996, s-a contrazis pe sine, acela din clasa a IX-a.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *