Catarama

În vale, unchiul, venit în permisie, stă în pat. Este îmbrăcat în haine militare, de sus până jos. Vorbește cu părinții lui (bunicii mei) despre experiența de la cazarmă, lovindu-se, câteodată, cu palma peste catarama aurie.

E primăvară… Soarele năvălește în casă, din răsputeri. Cu toate acestea, eu nu-mi desprind ochii de la soarele inscripționat pe cataramă: este, cu adevărat, palpabil.

Peste aproape șaptezsprezece ani sau câți vor fi fost, când eu însumi îmbrăcam haina militară, catarama își pierduse magia, pentru mine; încă din prima zi, începeam să număr zilele rămase („AMReul e în scădere: Vine biba la putere!”). Cei din ciclul al doilea își ridicau bonetele și ne arătau cuta de pe frunte, făcută de la îndurarea perioadei.

Nici în instrucție, deși eram transmisionist morsist, nici în permisie, pentru că, odată cu zborul orelor, deveneam grijuliu cu termenul de înapoiere la unitate, nu am regăsit resortul bucuriei unchiului meu de a fi fost sub arme. Și în fotografia ecvestră, surâde și debordează de energie (a făcut armata la grăniceri). Totuși, suportam mai ușor momentele de tensiune sau de muncă aiurea, amintindu-mi de ipostaza aceea a lui, de militar în termen; mă gândeam că și el servise patria, în condiții similare.

Astăzi, când scriu, clipa aceea lucește pe boltă, în locul soarelui, acoperit de fulguială…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *