Admiterea la doctorat

2009, toamnă, zi de marți, plouă intens. Mă îndrept către Academia Română; în incintă, îmi vine gândul că, pe aici, între alții, au pășit Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica. Mă simt în largul meu.

În jur de ora zece, își face apariția Eugen Simion:

„Ion Barbu a declarat: Poezia lui Tudor Arghezi este lipsită de idei. Vă rog să comentați în scris. Aveți o oră la dispoziție”.

După ce a trecut ora, am predat lucrările și am așteptat rezultatele.

Se întrunește comisia, alcătuită din oameni de carte. Mă așez în fața lor și dau să-mi încep expunerea. Din stânga, văd o mână ridicată:

„Permiteți-mi să intervin!”. Profesorul (care-mi coordonează teza) mă prezintă. Toți ochii, îndreptați asupra profesorului, se întorc, lent, înspre mine, pe măsură ce amănuntele identității mele spirituale se aud clar în aulă.

„Acesta sunt eu – îmi spun. Cât de mult contează în Academie cine sunt!”.

După expunere, mi se adresează un domn cu păr alb:

„Veniți puțin! Vreau să vă arăt calificativul meu”. Mă uit în carnețelul domnului, căutându-mi numele. Calificativul este maxim. „Se vede că aveți mână!”, concluzionează.

În aceeași săptămână, am primit premiul „Marin Sorescu” pentru volumul de lirică Vis visus sau Forța visului. (Când e să-ți iasă ceva, îți iese – a fost concluzia la care am ajuns, la acel sfârșit de săptămână).

Greul de abia atunci avea să înceapă. Nimeni nu m-a ajutat cu nimic, nici măcar cu o frază, deși, într-o perioadă, nu mai aveam nicio resursă de inspirație și nicio putere de a-mi continua teza, pentru că îmi pierdusem și tatăl, în mod cu totul neașteptat. Dar, așa cum susțin, cărțile au destinul lor, separat de al autorului.

P.S.

Câțiva dintre colegi m-au întrebat ce impresie am avut în Academie.

„Era liniște desăvârșită”. În acel moment, se auzea, destul de strident, de pe coridor, mersul pe tocuri al unei tinere.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *