Când te plictisești de mersul pe străzi, totdeauna zărești o casă maiestuoasă – precum aceasta din fotografie – , pe care o contempli și îți imaginezi traiul pe care l-ai putea avea în saloanele acesteia. Identifici un turn (în aripa stângă / dreaptă a casei) și te gândești la „slujitorii” care-l locuiau (de fapt, locuiau la mansardă). Până și apartamentele din perioada monarhică erau prevăzute cu încăperi destinate slujitorilor.

Eminescu oare a trecut pe aici, își va fi aruncat ochii în curtea aceasta? La ce poem se gândea sau ce tristețe îl împovăra?

Am mai surprins, pe telefon, altă casă, înspre biserica romano-catolică. De la întrebarea mea interioară, dacă mai este locuită, a venit răspunsul viu: pe balcon, a răsărit o duduie îmbrăcată în roșu, fumând tacticos din țigară. Din greșeală, am șters fotografia, însă nu și din suflet… În case vechi, de patrimoniu (nu neapărat), faptul că există cineva arată că trecutul nu e mort, că fondatorul casei nu a muncit în van; istoria a așteptat acel proprietar în stare să învieze casa.

Intru și în Catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif”. Pe zidul de la intrare, figurează două plăcuțe, care amintesc de vizitele a doi papi, Francisc și Ioan Paul.

Configurația interioară, cu bolta înfiptă în cer, îți dă impresia că te duci până în Evul Mediu; la altarul, abia întrezărit, din cauza lungimii sălii de rugăciune, ești convins că vei da peste Leonardo da Vinci. Impresia dispare cu pași repezi, când vezi, pe banca de meditație, un bărbat în pantaloni scurți, încercând să se redescopere.

(Va urma)