Urcați pe schele ori pe acoperiș, meșterii pe care tata îi tocmea la diverse reparații la casă, pătul și pivniță, îmi păreau zei, datorită facilității și priceperii în lucru. Mă uitam la Mamut: deși în vârstă, pe acoperișul pe care-l rânduia, era mai ușor decât un porumbel.

Săltat în schelă, cu părul alb, lung (păr mișcat de vânt), se depărta de vârsta înaintată pe care o avea. Ajutoarele pe care și le aducea mărșăluiau pe lângă el, la comenzile-i scurte și ferme. La piramide, s-ar mai fi întrezărit o astfel de animație… În timp ce întreținea munca în ansamblu, Mamut nu mai era vecinul sărac, uitat de lume, ci însuși meșterul Manole. În cămașă albă, deschisă în dreptul gâtului, vorbea despre atâtea lucruri din trecut, însă, cu predilecție, despre străbunicul meu, care-l impresionase prin spiritul just și curaj față de boierul Bumbaru. Fiind copil, Mamut a primit o biciușcă pe spate la porunca boierului, fiindcă nu s-a dat la o parte, atât de repede precum vizitiul dorea, din calea trăsurii. Cel care a intervenit și l-a apărat a fost Tițu, străbunicul meu: a observat scena, de pe o colină, pe unde călărea să ia seama la decursul treburilor, și a ieșit în calea trăsurii, apostrofând pe boier.

Mamut nara epopeic și punea accent pe amănunte ieșite din comun.

(Va urma)