Noaptea, Bucureștiul este auster, deși animație există – vin tineri pe motoare ambalate, din stânga, dreapta…
Nu poți mânca decât pizza, care e mai mult o coajă de pâine uscată, care-ți rămâne în gât, decât o porție suculentă, bine preparată; după ora 23, nici pizza nu mai ai de unde să ronțăi, fiindcă tejghelele se închid, în timp ce lucrătorii duc în spate saci imenși de gunoi.
Înghețată la cupă este oriunde și oricând, nu se topește, indiferent de oră și de caniculă. Orașul întreg pare un cauc de înghețată.
Când te plictisești de mersul pe străzi, totdeauna zărești o casă maiestuoasă – precum aceasta din fotografie – , pe care o contempli și îți imaginezi traiul pe care l-ai putea avea în saloanele acesteia. Identifici un turn (în aripa stângă / dreaptă a casei) și te gândești la „slujitorii” care-l locuiau (de fapt, locuiau la mansardă). Până și apartamentele din perioada monarhică erau prevăzute cu încăperi destinate slujitorilor.
Eminescu oare a trecut pe aici, își va fi aruncat ochii în curtea aceasta? La ce poem se gândea sau ce tristețe îl împovăra?
Am mai surprins, pe telefon, altă casă, înspre biserica romano-catolică. De la întrebarea mea interioară, dacă mai este locuită, a venit răspunsul viu: pe balcon, a răsărit o duduie îmbrăcată în roșu, fumând tacticos din țigară. Din greșeală, am șters fotografia, însă nu și din suflet… În case vechi, de patrimoniu (nu neapărat), faptul că există cineva arată că trecutul nu e mort, că fondatorul casei nu a muncit în van; istoria a așteptat acel proprietar în stare să învieze casa.
Intru și în Catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif”. Pe zidul de la intrare, figurează două plăcuțe, care amintesc de vizitele a doi papi, Francisc și Ioan Paul.
Configurația interioară, cu bolta înfiptă în cer, îți dă impresia că te duci până în Evul Mediu; la altarul, abia întrezărit, din cauza lungimii sălii de rugăciune, ești convins că vei da peste Leonardo da Vinci. Impresia dispare cu pași repezi, când vezi, pe banca de meditație, un bărbat în pantaloni scurți, încercând să se redescopere.
În Centrul Vechi, la o terasă, o mică orchestră întreține atmosfera. Mesele sunt ocupate de tineri (îmbrăcați în haine colorate) care par a se împăca bine cu muzica romantică.
La care dintre aceste restaurante au cântat Zavaidoc, Cristian Vasile sau Gică Petrescu?
Ce gânduri au nutrit oamenii care-i auzeau? Ce imbold aveau să intre să-i vadă pe scenă? Aveau sentimentul unicității, al irepetabilității? Sau că sunt martorii unor fapte de istorie muzicală? Cu siguranță, nu, fiindcă Bucureștiul trăia, iar pătura mijlocie o ducea atât de bine, încât aceia care o alcătuiau se credeau ei înșiși, pe bună dreptate, eroii zilei.
Unul dintre gânduri se duce mai departe, la una dintre fotografiile care-i unește, la aceeași masă, pe I. L. Caragiale, G. Coșbuc și G. Ranetti: ce unghi vor fi contemplat? Care le va fi fost posibila bucurie sau îngrijorare, după întâlnire și fotografie? Ce vor fi discutat fiecare acasă, ce impresii își vor fi lăsat unul altuia? De câte ori se vor mai fi revăzut de atunci, de la acel moment (surprins în fotografie)?
Reflecția îmi este întreruptă de telefon, din a cărui carapace vocea interlocutorului mă informează despre o expoziție de artă.
-Hai, fă-mă bogat! – se aude îndemnul pe care un jucător la loz în plic îl adresează bătrânelului care poartă pe mână cerculețul de sârmă, de care sunt prinse biletele. „Uite, își continuă dialogul, am câștigat 300 de lei. Nu te supăra pe mine, dar trebuie să mi-i dai”. „Vai de mine, îi răspunde vânzătorul ambulant, mă bucur pentru dumneavoastră”. Îi numără banii și-i strânge mâna.
(Va urma)
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
