Domenii din lumea de apoi…

Prima descindere a fost pe scena unui amfiteatru. Cei din primele rânduri, atât de arşi, încât strigătul disperat le era cenuşă, mi-au sugerat să plec mai grabnic, disperarea lor mi-a sugerat aceasta, pentru că îi luminez cu prezenţa mea acolo mai mult decât jarul de la cărbunii de sub ei; erau aceleaşi chipuri, pe care, zburând pe lângă soare, le-am văzut ca măşti ale supliciului pe suprafaţa lui, ca nişte bolboroşi.

Cei din rândul al patrulea, dimpotrivă, insistau: Mai rămâi aici să ne amintim de spaţiul casnic din fosta viaţă! Lumina prezenţei tale, de care suspendă eticheta obiectelor din lumea reală, este rece şi atenuează dogoarea de aici. Deasupra fiecărei tenebre observam sfori care o blocau sau o coordonau lent, separat de celelalte, în afara amfiteatrului. Exilul abia aşteptat (în balonul Purgatoriului) avea cauză în rugăciunile celor vii. În sfârşit, aici mai este o şansă! Mai este, mai este, dar nu şi pentru noi. Vocile răspunzând ideii mele aparţineau celor din primele rânduri. Pe scenă, după explorarea generală, am căutat spectacolul: în focul din cupe mari de metal, apăreau pâlpâind ca nişte mari tăciuni, erorile terestre ale umbrelor glăsuitoare de faţă. Unii săvârşiseră un lanţ de greşeli, care, trecut de prestidigitatori în frac prin dreptul focurilor, se proiecta, împreună cu imaginea din gândul care a precedat faptul negativ, pe o peliculă verticală de ţărână. Deşi în timpul vieţii, intuiţia faptelor pe care le facem e părelnică precum însăşi clipa, în lumea superioară, a ceea ce absoarbe trăirea sufletului, intuiţia ca origine a tipului de fapt se înrădăcinează şi creşte până când, paralel, va lua locul cu întâietate de identitate, corpului nostru. După un oftat general, pelicula se prăbuşeşte, în timp ce imaginea, propulsată de energia şansei de a se fi salvat de la al doilea efemer, îşi perpetuează consistenţa descifrabilă de linii şi culori, într-un spaţiu gol şi izolant al mişcării, astfel încât lucrurile să devină mai clare şi rezonante la esenţa creatoare. În câteva situaţii, în vid, consistenţa imaginii se păstra într-un desen simplu, de linii maro. Mesajul se va fi înţeles: conştiinţa originară a vreunui fapt supravieţuieşte acestuia prin impresia ei de vinovăţie sau nu. Ce bine că m-am depărtat, Doamne!. Mi s-a spus că murmuram această sintagmă, în timp ce paramedicii mă resuscitau. M-am depărtat, deşi atras de mantaua de aur a unor suflete, m-am dus extaziat să le vorbesc. Căptuşeala de plumb le împovăra la propriu atât de mult comunicarea, încât vorbele înseşi nu mai plecau în plutire. În lumea de apoi, abstractul trăsăturii morale se materializează împotriva incorporalizării care ai devenit. Comunicarea nu mai are nevoie de cod. Nu, mi s-a răspuns, citindu-mi-se gândul, ai numai senzorialitate specifică la ceea ce nu te caracterizează şi părerea consecutivă: Mi s-a vorbit!. A! am făcut eu scurt, ca un fel de Evrika!, acolo unde conversez, mă încadrez cu firea şi specificul faptelor. În ecoul truismului respectiv, mi-am revenit: în jurul meu, o masă de halate albe de care am tras, convins că sub ele voi afla vorbe grele de plumb. Gestul m-a înglobat unei geometrii perfecte a viselor. La graniţa dintre cele două lumi, acolo unde rezidă posibilitatea de a-l lua pe Leonardo da Vinci în avion, am avut previziunea unei migraţii totale a oamenilor, dintr-un viitor care-i împingea

(Va urma)