Germenii cataclismului îi aflam în ideile ei. Ea vorbea liniştit, făcând doi paşi în dreapta. Mă apropiam de ea, dornic de iubire blândă, îi puneam mâna pe umăr, dar ea mai mult îşi frângea afectul în dispoziţii frecvente de a râde.

La fel de înaltă ca mine, îmi era dificil să-i merg alături. Atunci, trotuarele aveau înclinaţia terenului şi de la distanţă părea că ea mă ţine pe mine de mână, să nu scap în stradă. Mă deplasam în unghiul de vedere al celorlalţi trecători asupra mea şi preluam din el impresia că sunt un copil năzdrăvan ţinut de mână de o soră mai înaltă şi din acest motiv pierdeam vorbele ei cele mai bune.

Iarna, în parc, ne băteam cu zăpadă. Bulgării se topeau în apropierea Ancăi. Puteam aprecia intensitatea sentimentelor ei. Când primul bulgăre a atins-o, am întrebat-o: „Nu mai ţii la mine?“. „Am stat prea mult afară, am stat până sentimentele s-au răcit în joacă. Să aşteptăm primăvara! Ne va fi mai bine atunci“. Anca a plecat a doua zi.

Ne rătăcisem odată. Eram pe schiuri. Am alunecat vreo doi kilometri. Zăpada părea o mantie imortală peste care, trasă ca un fermoar, călătoria noastră avea totuşi final. Însă noi deprinsesem forţă din inspiraţia celor care ne-ar fi prevăzut curse în cuplu. Am compus ode pe care le-am închinat libertăţii, descriind cu schiurile cuvinte apăsate.

La orizont, fumega un coş de la cabană. Am avut pretenţia să ne considerăm fraze vii şi am împins în beţe ca să încheiem repede sensul finish-ului, în timp ce iepuri speriaţi îşi lipeau urechile de sunete.

În cabană, am regăsit un prieten vechi. Ne-a întâmpinat cu zâmbete largi, a căror umbră, atât de personală, părea să ne îmbrăţişeze până peste fire. Am stat două ceasuri în cabană. Am băut ceaiuri fierbinţi. După ce ne-am dezgheţat şi am zis „sper să rămână solidă starea dintre mine şi Anca“, am hotărât să plecăm. În uşă, s-au auzit bătăi repezite. Cabanierul, puţin impacientat, a deschis.

(Fragment din romanul Imposibilul extaz)