La fereastră, am auzit:

– Surato, ai văzut-o pe Anca? Umbla cam fără cap.

– Ca în romanul lui Camil Petrescu, soldatul pe front?

Eram surprins că în faţa imobilului se vorbea despre Petrescu. În acelaşi timp, am rostit, în singurătatea camerei, câteva cuvinte rele criticilor care l-au făcut mare pe Camil faţă de Cezar. O, întunecare!

– Nu… La Anca este o dezorientare formală, sezonieră. Acum câteva zile, am glumit: „Dragă Anca, dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede că eşti cuprinsă de Zburător. De când va fi trecut pe la tine, va fi rămas ca întâmplare, surâsu-i de foc în cordul tău“. „Când? Când?“. „Pe la doisprezece ani. Atunci începe el să treacă pe la fete“. „N-a trecut nimeni străin pe la casa noastră“. „Are mină prietenoasă. E abil. Îşi suflecă mânecile de la haină şi, nevăzut, cutremură trupul fetelor până întrevede în fete un elan în iubire“. „Tata a luat puşca. A stat la fereastră, îmi aduc aminte, cu puşca fixată de umăr să împuşte elanul“. „Te pomeneşti că vei fi visat un tânăr blond, cu mustăţi?”.

Femeile au râs. Aluzia mă privea. Eram uimit. Nu-mi trecuse vreun moment prin cap detaliul că prietena mea se va fi cunoscând foarte bine cu vecinele mele. Anca venea totuşi destul de rar pe la mine. E adevărat, o mai lăsam singură, dar nu mai mult de trei-patru ore; mergeam la hipermarket-uri pentru diverse: apă minerală, portocale, pâine etc.

Anca a intrat aproape alergând în cameră. Deschisesem o carte şi citeam. Anca a venit la mine, m-a sărutat. „Sunt Zburătorul reîncarnat?“. Anca a zâmbit. Cuminte, a adormit ca o lectură între mine şi carte. Sau ca un pui. Am sărit din fotoliu şi m-am dus la incubator. Din cauza mişcării mele bruşte, Anca s-a trezit şi mi-a reproşat murmurând gestul neglijent. Dar a adormit repede.

„Pe Anghel, tânărul de la cabană, l-am cunoscut pe vremea acelor exerciţii de separare pe care le executam după reguli ambigui. Uitasem de fazele noi selenare pe care în răgaz distinct, le treceai în registrul de lucru, simplu, matematic. După un punct, uneori, îţi dădeai ochelarii jos de pe nas şi începeai să miroşi aerul cosmic pe care ţi-l parfumam cu prezenţa mea terestră. Între miresme de mere coapte şi gutui, căutam întâiul semn al plecării“.