Secvență din romanul Imposibilul extaz

„Anca!“ a strigat din uşă un tânăr brunet, cu păr vâlvoi. „Anca! Am ştiut că eşti aici după urma de pe zăpadă a schiurilor. Am putut măsura urma care în zăpadă reprezenta fix cele 40 de kilograme ale tale“.

Sub avalanşa aceasta posesivă de vorbe, Anca s-a închis mai mult în sine, plecându-şi capul, ruşinată. N-am avut puterea să întreb: „S-a întâmplat ceva odată în viaţa ta?“. „Noi tocmai ne pregăteam să plecăm“ am spus. Tânărul a rămas perplex. Am dat cu uşa suficient de tare, astfel încât să cadă peste această scenă, cu zgomot.

Afară, am sărutat-o pe Anca, dar n-am mai avut forţă interioară s-o îmbrăţişez cald.

Dacă aş fi piesă într-un joc de şah, aş consimţi la o rocadă: nu m-aş ruga decât să am impulsul potrivit de a sări de pe tablă în mâna jucătorului, în cazul în care n-ar avea inspiraţia apărării, pentru a face schimb de identitate. M-am apucat de scris. Doream să reţin mai multe din meditaţia vârstei.

Un gând despre „Secvență din romanul Imposibilul extaz”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.