Un car de brebenei
se răsturnase în cale-mi.
Și mi-am zărit vecina,
desigur, mult mai mare,
cum se ridica pe vârfuri,
să fie sărutată
de iubitul cârlionțat,
cu nume de împărat, Constantin,
sau de pisic nemângâiat,
Costică.
E! Acum, era împărat,
descins, fără suită,
în luncă.
Fumul dinspre sat
era îngândurarea bătrânelor
din porți,
legată de o cometă,
ce-și tremurase coama
pe cer, în noaptea marcată
de oftat.
Un fum de la case
ca deget îmi arată
în spate, unde-s dealuri,
tractoare la arat.
Pământu’, întors cu plugul,
e floarea neagră a zării.
Din pasărea în zbor,
doar umbra a rămas.
Departe, în spitalul din colț,
un copil
își plimbă jucăria,
total nestingherit,
pe macat.
Pe coridor,
domn doctor,
cu analiza în mână,
își pune ochelarii,
pentru a vedea ce spune,
în salon,
bolnavilor stresați.
Un vânt puternic suflă,
fereastra se închide...
Perspectiva însăși
o ghemuiesc în vers,
pentru că, altfel,
vremea o duce mai departe,
irecuperabilă și vie,
în diacronie.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”