Neamul meu a deținut un castel.
Ajunseseră atât de bogați, 
încât nu mai știau diferența dintre a trăi bine
și a supraviețui. Un străbunic a vrut să afle
și a donat castelul statului. De atunci, 
Donat ar fi trebuit să ne fi numit. 
După acest gest, primii urmași 
treceau pe lângă fostul lor castel,
se uitau îndelung la el, 
iar, de pe fereastră, 
primeau bucăți de pâine în cap, 
de la un politician local, 
prăbușit de lene în jilțul familial.

S-a dus prosperitatea, 
odată cu donația...
Orgoliul de a fi făcut o faptă bună, 
considerând că a luat o porție de eternitate, 
l-a extaziat. 
Mulțumirea de sine a durat o zi.
Greul în viață 
l-a nimicit pe strămoșul încă în haine bune, 
apucate, la repezeală, 
din maiestuoasele dulapuri. 

Morala: 
Nu da ziua de mâine pe cea de astăzi!
 

Îl citesc pe Călinescu, 
de la ivirea soarelui pe boltă, 
până după-amiază, 
când mai schimb, 
scriind, sub turma impresiilor, 
gonită prin gânduri, de păstorul critic.

Odaia îmi dă ocazia, 
prin pace, 
să-mi revăd tatăl, 
suit în stele, 
ca om bun ce a fost. 
Fața lui este aceeași, 
puterile-i sunt noi, 
propulsându-l ca fulger, 
prin cosmos,
cu o floare în mână, 
primită de la îngeri, 
pentru cum s-a purtat 
cu noi în viață. Mi se oprește
lângă timpan, 
pentru a-l auzi 
să zică din gură cântecul preferat,
„Foaie verde maghiran”...

Fericirea butoiului de la intrarea în pivniță
este legată de propria-i întunecime. 
Oricât de înnorat este afară, 
el știe că doagele-i țin captiv, 
să nu explodeze, 
un gol negru și mai mare. 

Butoiul surâde liniștit.
Adăpostitul său gol 
este mai adânc decât al părăsirii 
de care suferă o tânără, 
plângând pe bancă, în parc. 
Mustul care-l umple îl face mai greu 
și mai închis în sine, 
decât ar fi crezut el vreodată. 
Inedita gâlgâire pune punct
fericirii stagnate, 
pentru că îi nesocotește întunericul,
de care a fost atât de mândru,
vreme ceva mai îndelungată.
Totul în jur, 
pe măsură ce mustul 
dă afară negura dinăuntru, 
aducând sclipire, 
îi pare mai negru 
decât întunecimea pe care a găzduit-o
și, de supărare, 
butoiul s-ar izbi cu burta de pământ, 
dar nu are picioare, 
pentru zgâlțâire și mișcare.