Un fum de la case
ca deget îmi arată 
în spate, unde-s dealuri, 
tractoare la arat. 

Pământu’, întors cu plugul,
e floarea neagră a zării.
Din pasărea în zbor, 
doar umbra a rămas. 

Departe, în spitalul din colț,
un copil
își plimbă jucăria,
total nestingherit, 
pe macat. 

Pe coridor, 
domn doctor, 
cu analiza în mână, 
își pune ochelarii,
pentru a vedea ce spune, 
în salon, 
bolnavilor stresați. 

Un vânt puternic suflă,
fereastra se închide...
Perspectiva însăși 
o ghemuiesc în vers,
pentru că, altfel, 
vremea o duce mai departe, 
irecuperabilă și vie,
în diacronie.

Azi, 
ți-am dus dorul. 

Cuvintele mele, 
scrise în durere, 
au rezidat în foaie 
ca niște stâlpi cosmici, 
în așteptarea stelei. 

O, încotro te-au îndreptat pașii? 
Apollinaire te-ar fi urmat pe străzile Parisului, 
ducă-se mai departe Sena, 
ar fi spus, 
și în spate să-și lase ecourile, 
măcar pe ele pot să le ajung!

Plăpândă consolare!

Dar piară-mi gândurile toate!
Astăzi, 
îți cer mâna. 
A mai formulat aceasta cineva? 

Apele se clatină în albii,
cară, de ieri, 
mai multe frunze la vale...

Mâna toamnei 
a scuturat 
pomii de pe maluri. 

Pe bancă, 
doi tineri decupează 
un dovleac. 

Cum să depășesc imobilitatea materiei? 
M-am întrebat într-o după-amiază,
în care lumina se auzea
bătând în arama clopotelor. 

Tu ai trecut pe stradă. 

Nu-mi pot ierta nepăsarea...

Cât de mult aș fi vrut, 
atunci,  
să pun motoare în lucruri, 
să alerge pe lângă mine, 
fără putință de popas!

Trebuie să depărtezi 
- îmi cerea ea în fiecare seară, 
înainte de a stinge veioza 
și a adormi în versul meu, 
epitetul; e ca o mască,
pe care nu întârzia să o dai jos
de pe fața adevărată a lucrurilor. 
Sunt tulburată când mă gândesc
la posibilitatea de a fi, 
într-o bună zi, 
o zână și eu. Îți amintești doar
câte nostalgii 
ți-am provocat prin atitudinile mele!
Tu mi-ai mulțumit pentru ele,
spuneai că au fost cauze nobile
pentru poeme
și am înțeles. 
Deseori, 
încercând să ajung la tine, 
mă opresc la epitet,
care acoperă versurile 
ca un voal regesc. 

Trebuie să ștergi,
îmi spunea ea în fiecare seară,
înainte de a adormi în versul meu, 
semnul de întrebare - apare ca o mască, 
pe care este necesar să o îndepărtezi, 
să nu întârzie prea mult pe fața 
adevărată a lucrurilor. 
Sunt tulburată 
de eventualitatea de a avea
și eu, 
într-o bună zi, 
expresia unei zâne. 
Îți amintești doar
câte sentimente 
ți-am determinat prin atitudinile mele.
Tu mi-ai mulțumit pentru ele, 
susțineai că au fost cauze autentice
pentru poeme
și am înțeles.
Hai, lasă-mă dorm 
și nu mă amenința deasupra cu vreun
punct sau cu linia de dialog. 

Porumbelul, 
care lovește cu aripile în geamul tău,
a fost aruncat de mine, 
ca piatră, 
să ieși, 
eu având brațele deschise 
pentru o mărginire 
a firii mele în expansiune. 

Gândul la tine mă desparte de farmecul zilei. 
Mă uit la oamenii care mai râd,
liberi de poveri sufletești. 
Ei cum se desprind de durerea inimii
sau în râsetul lor este minciună?

Dar câtă trăire, 
a mea pentru tine, 
femeia cea nouă 
va trebui 
să dea la o parte?
Ca un jucător de tenis
va fi nevoie să fie, 
care, în mână cu o paletă de rând, 
să izbească furios și năvalnic 
mingi mult mai intense, 
servite de o gură turbată de tun.

Mă tulbură primele frunze în cădere
și golul din pomi se va transfera în mine.
La prima adiere mai consistentă, 
voi fi dus departe, ca frunza în lunci.
Curgerea izvorului îmi va fi lance de luptă
împotriva umbrelor prăbușite în unde,
înspre mal să le împing, 
lângă frunzele ruginite în apă.

Ca să rezist, 
mă voi deda lucrurilor mărunte 
ale zilei. 

Pe muchia ferestrei, 
o pasăre vine să-și refacă, în repaus, 
agila-i strădanie. 
În zbor, a dislocat valuri de aer, 
din care s-a ridicat un paratrăsnet, 
cu lumină de veghe în cap. 

Ce penaj! În luciu-i, se adună raze,
ca soli din galaxie. 

Razele simt să vorbească între ele, 
ca babe locuind temporar în cerdac.  
-Ce surd este locul în care ne-am așezat 
și am străbătut căi, 
pentru a ne plictisi, aici, noi,
simple culori inventate 
să izbucnească în râs.

Târziu, 
o tânără vecină se duce, 
în pași de vals, 
la oglindă...

Privirea,
pe care personajul mi-o aruncă de pe pânză,
a rezistat altora înaintea mea, 
care au încercat să o descifreze 
și are același mesaj al perioadei,
când oamenii atât de mult 
își doreau să poată visa,
dar nu aveau acces de la Inchiziție.

Felul uităturii scoate la suprafață,
din suflet, 
părerea de rău că va muri
și nu va ajunge, 
în carne și oase, la noi, 
cei din secolul acesta,
să ne poată vorbi despre el însuși,
în vocabularul epocii. 
Sustras celor care vând bijuterii,
stă singur pe scară, 
cu un picior pe treapta următoare,
pentru o clipă,
privind în eternitate.

Un vis neîmplinit 
e ca fructul care se usucă, 
uitat, 
pe farfurie.