Alice în țara minunilor – Reveria, mijloc de relaționare

Erijat într-un „ins” misterios din cauza leneviei în care se complace, față de copiii care-l „îmboldesc” să le spună povești, autorul se proiectează inițial într-o instanță lirică, adecvată conexiunii posibile cu interlocutorii lui ghiduși; ba, mai mult, pentru a găsi o măsură explicabilă a ponderii fizice din cauza căreia lâncezește, el se consideră expiat de propriu-i corp, un glas al acestuia și atât. Dimensiunea metafizică pe care o acceptă este permeabilă viziunilor extravagante. A-și imagina el despre sine că este un glas îi dă putere să relaționeze linear cu alți semeni, reperați la același nivel, de vibrație sonoră, altfel, câmpul discuției se închide, iar povestea pe care ar istorisi-o s-ar afla în continuare în sertar. Stadiul de voci la care aderă îi permite, cel puțin pe durata narării, să abandoneze propria-i identitate, de om matur, serios, captiv al conveniențelor de tot felul, pentru altă ipostază, solicitată de copii, aceea de povestitor cu fantezie.

Reveria este alt mijloc de relaționare. Până la urmă, se ajunge la o convenție cu ascultătorii micuți: ei trebuie să vâslească mai departe, în timp ce el, maturul, Gulliver în țara piticilor, se va aduna din starea-i vacilantă, pentru a expune povestea mult așteptată. În plus, glasurile copilelor copleșesc pe acela auctorial, extrem de îndărătnic inițial: „O, cruzi micuți! / În ăst ceas molcom, / În astă tihnă și visare / Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă, / Să-l îmboldiți la un basm mare! / Dar cum să învingă bietu-i glas, / Unite când îs trei glăscioare?”. Tonul de interpelare este similar aceluia avut de Ion Barbu, în După melci și în debutul artei poetice, Riga Crypto și lapona Enigel.

Glasurile „celor micuți” stabilesc, de pe acum, tiparul personajului, precum ursitoarele urează nou-născutului traiectul în viață. Față de situațiile anterioare, sugerate în discurs, când ascultătorii se mulțumeau cu o teapă anume a „năzdrăvăniilor” (despre care li se istorisea), acum vor mai mult, o istorie cum nu li s-a mai spus. Pentru aceasta, este nevoie de o transfigurare complexă a autorului, de un efort substanțial, în primul rând, de abandonare a propriului eu, apoi, de îmbrățișare a două tipuri de ficțiuni, una favorizată de „tăcerea profundă” care s-a lăsat, prin complicitatea copiilor curioși, dornici să asculte, alta, „născută de vis”, de acea reverie inspirată de aspectul naturii în amurg. Cu alte cuvinte, Lewis Carroll se autodefinește pe sine ca autor: sută la sută inspirație și deloc efort, pentru că, la vârsta pe care o resimte, nu s-ar mai fi dedat scrisului. Prin urmare, pretinde a fi ascultat, precum Homer în Antichitate, iar ceea ce rostește se va reține (ori nu) prin ceea ce a impresionat urechea auditoriului. Pentru a scăpa definitiv de eventualele acuze că basmul n-a plăcut, Lewis Carroll distribuie la propriu firul narațiunii personajului făurit: „Alice! În mâna-ți blândă ia / Copilărescul basm și-l pune / Lângă curatele-ți visări”. Această predare a prerogativelor unei instanțe fictive face parte din cutuma realizării epopeilor. Homer s-a abandonat pe deplin vestalelor, pentru a fi mai credibil în tot ce expune, în sensul că narația nu-i aparține lui, fiindu-i transmisă / inspirată de entități superioare, la modă atunci, muzele atât de invocate: „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul, / Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse” (Iliada, Cântul I).

Alice, eroina cărții, însumând însușirile copilelor dornice să audă o poveste inedită, se abandonează lumii reale, dintr-un sentiment de curiozitate, dar și datorită instrucției adecvate vârstei. De exemplu, nu l-ar fi urmat pe iepuraș, dacă nu ar fi remarcat vestimentația acestuia extrem de bizară (o veste găzduind un ceas de buzunar). Dintre vietăți, omul deține capacitatea de a estima timpul. Când alta se raportează la timp, este clar că este demnă de luat în seamă și de spionat, fapt pe care Alice îl realizează, asumându-și riscul de a purcede în lumea exemplarului care s-a folosit de tehnică (pentru a-și calcula unele acte, precum statul la suprafață). Propriu iepurașului alb este numai „fuga peste câmp” și coborâtul în vizuină, iar nu posesia unui ceas „pe care îl scoate din buzunar”. În consecință, abilitățile neobișnuite sunt mai numeroase, de unde și proporția fabuloasă a romanului, precumpănitoare aceleia realiste; perspectiva obiectivă se închide, odată cu plutirea lină a bărcii înspre casă, în spate cu soarele asfințind, în timp ce alta spectaculară se deschide în mod paradoxal, în subteran.

Lewis Carroll se redescoperă pe sine copil, cu ocazia explorării, de către Alice, personajul în care se dedublează, a universurilor din spatele ușilor închise. Tot ce a trăit el în sine și nu a avut curajul de a spune maturilor din jur, o face acum, relevând astfel fantezia specifică oricărui copil.

Mai există un motiv subtil pentru care Alice are acces la vizuină, anume dragostea copilei pentru animale. Deși aflată sub tensiunea generată de acomodarea cu noul mediu, ea își exprimă îngrijorarea pentru Dina, pisica ei: „Sper că n-au să uite, la ora ceaiului să-i pună și Dinei lapte în farfuriuță. Dina, drăguța mea, ce bine ar fi fost să fii și tu cu mine aici! Șoareci mă tem că nu-s în văzduh, dar poate c-ai putea prinde câte-un liliac — știi, liliecii aduc foarte mult cu șoarecii. Dar oare pisicile mănâncă lilieci?”.

Alice împărtășește destinul lui Prichindel, din basmul fraților Grimm, de a vedea lucrurile de la scară minoră; anomalia ei nu este congenitală, precum în cazul arhetipului menționat, ci dobândită, în urma îngurgitării băuturii din sticluța etichetată cu mesajul hortativ: „Bea-mă!”. De fapt, minimizarea trupească este în concordanță deplină cu propria-i voință de avansare într-un perimetru fastuos, deși liliputan, mai degrabă propriu iepurașului năstrușnic, decât unei copile. Justețea găsirii unui instrument, precum luneta, ca al doilea termen al comparației, facilitează metamorfoza: „Ah, ce bine ar fi să mă pot strânge ca o lunetă! Cred că n-ar fi prea greu, dacă aș ști cum să încep”. Cheia adaptabilității la dimensiunile și atmosfera spațiilor în care s-a trezit catapultată este reprezentată de propria-i minte, pliată pe soluții ad-hoc. Reducerea dimensiunilor corporale dezvoltă paradoxal, ideea posibilei extincții, dar fără aer tragic, dimpotrivă, destul de ludic; în orice caz, momentul este crucial, de preschimbare a atitudinii inocente din fața misterului, cu alta de elucidare, evitabilă în opinia lui Lucian Blaga exprimată astfel în lucrarea Filosofia stilului: „Datoria noastră în fața unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”. Devansarea instinctului de conservare de către o copilă echivalează unui act eroic pe care Alice îl produce în mod firesc, ajungând la estimări filosofice de felul: „<căci, mai știi — își zicea — te pomenești că mă sfârșesc de tot, ca o lumânare. Stau și mă întreb: cum aș fi atunci?> Și încerca să-și închipuie cam cum arată oare flacăra unei lumânări, după ce s-a stins lumânarea — fiindcă nu-și amintea să fi văzut vreodată așa ceva”. Comparația este caracterizată de naivitate, în aparență, pe când, în realitate, suscită întrebări multiple (și duce imaginația oricărui lector în direcții pe care altfel acesta niciodată nu le-ar fi tatonat).

La orice transformare fizică, Alice urmărește să-și mențină identitatea de sine intactă. Când plânge, din cauza grijii pentru propriile-i picioare de care se distanțase prea mult, înălțându-se peste măsură, lacrimile vărsate sunt de proporții exorbitante, astfel că, în jurul ei, se formează o baltă (corpul reacționează adecvat noilor dimensiuni dobândite). Teroarea de umed este reprimată de aceea a recluziunii pe care a resimțit-o însuși Noe, cu ocazia potopului mitic. Alimentele reprezintă motivul plauzibil pentru alungirea sau retractilitatea unui corp în formare, explicație mediană domeniilor științific și fantastic.

Spațiul subteran este mai degrabă unul al sorții, prevăzut cu diverse indicii alipite borcanelor cu dulcețuri (dulcețuri dorite de copii în general); la un loc, indiciile hortative (etichetele de pe sticluțe și borcane) îndeplinesc proprietatea lui Procust, de a conferi un barem după care dimensiunile corporale devin încadrabile noilor spații. Este de remarcat diferența arhicunoscută: în cazul lui Alice, modificările anatomice se produc din interior, ca efect al deglutiției unor alimente magice, pe când manopera lui Procust asupra nefericiților călători este brutală și implacabilă, pe deplin exterioară.

Protagonista este dusă cu zăhărelul, amănunt superior cazului în care fetei i-ar fi fost desemnat un anumit curriculum, precum oricărui om în general, și pentru care ea nu ar fi avut niciun soi de implicare sau de adeziune. Însuși Iisus Hristos, pentru a produce influența decisivă asupra istoriei omenirii, a trebuit să îndure autoritatea unui fatum care nu-i aparținea de drept și de care nu ar fi avut nevoie în calitatea lui primordială de fiu al lui Dumnezeu, dar pentru a înnobila firea umană cu tenacitate divină, a consimțit la dualitate (firea omenească în simbioză cu aceea dumnezeiască).

E foarte posibil ca Alice să stea în continuare pe mal, în compania păpușilor și numai imaginația să-i zburde, iar dulcețurile să aibă asupra ei un efect puternic, furnizându-i energia necesară abdicării de la realitate. De fapt, copila nu coboară într-o vizuină propriu-zisă, ci în propriul sine, precum Harap – Alb, a cărui insinuare în fântână anunță începutul maturizării, al unei introspecții la care este constrâns de fapta cinică a Spânului (este prețul plătit pentru naivitatea derizorie de a crede că se află în țara spânilor, când, în realitate, un singur spân îi ieșea în cale, pentru a-i fura identitatea).

Alice scrutează subsolul terestru, estimat ca metaforă pentru natura interioară, datorită propensiunii ferme de a se autocunoaște. Dezideratul unei asemenea etape este justificat din mai multe motive: copila este curioasă, curajoasă, are o înțelepciune precoce, paralelă cu spontaneitatea ludică, și este îndemnată la a se lansa în lumi necunoscute de către aparențele bizare din realitate, care parvin altui univers. Nevoia de certitudine asupra misterelor este laitmotivul cărții. Cunoașterea de sine nu este de tip paradisiac, din cauza vârstei, când primează inocența și curiozitatea. Copila se confruntă cu noțiunile „latitudine” și „longitudine”, fiindcă nu le-a înțeles la școală și de aici dificultatea de a se controla în metamorfoze, ea nu-și explică sieși valabilitatea conceptelor; bâlbâiala pe tema aceasta fiind surplusul de incertitudine pe care-l îndură.

Etajul narativ nu este diferit de cel întâlnit în Micul prinț, deopotrivă regăsim aceleași elemente care asigură fluența evenimentelor, precum ivirea obstacolului (cum scamatorul scoate iepurașul din pălărie) și depășirea acestuia prin iscusința eroului. Spontaneitatea e trăsătura morală cea mai importantă a lui Alice, precum și compasiunea pentru viețuitoarele întâlnite.

Față de personajele urmuziene, care acționează numai în virtutea dotărilor mecanice, fiindcă acestea le asigură interacțiunea, iar nu pornirea interioară, Alice se transformă din agrementul inocent de a se cunoaște ea pe sine însăși.

Personajele lui Caroll au elemente umane, precum abilitatea de a comunica ori de a participa empatic la evenimentul căruia Alice îi face față.