Am citit nuvelele lui Nicolae Gane, junimist de frunte, încă din liceu, dar le redescopăr, cu ocazia reluării lor în publicația mea online.

Aseară, mi-am aruncat ochii pe Noaptea Sf. Andrei (de Gane), bucată de proză, pe care o asemănam, în timp ce am parcurs-o, cu nuvela La hanul lui Mânjoală de Caragiale. În privința stilului, cei doi se întâlnesc la limita dintre fantastic și absurd.

Pe fundalul unui meci de fotbal – jucau echipe cu care nu țin -, am adormit. Trecerea de la realitatea lecturii la aceea din vis a fost subită. M-am întâlnit cu mama, am îmbrățișat-o și am sărutat-o filial. Deși, după ce a rostit ultimele cuvinte, a murit, eu am continuat să o sărut, convins că își va reveni, de la dragostea pe care va fi resimțit-o, de la gesturile mele. M-am trezit. Prima reacție a fost să-mi spun în gând: Bine că m-am trezit, că nu mai sufăr, din cauza grozăviei visului. M-am liniștit. Ca să-mi recapăt somnul, fiindcă povara oboselii rezida pe gene, am deschis telefonul mobil, pe știrile din fotbal. Nu am mai dat drumul televizorului, pentru filmele indiene…

Un zgomot de artificii, însoțit de lumini intermitente, am auzit în spate. Pentru câteva momente, am crezut că artificiile marchează încheierea unei nunți, care se va fi ținut la restaurantul vecin, dar am realizat repede că, la acea oră, 2.36, nu are loc nicio nuntă; centrala se lupta cu tensiunea scăzută de curent – în cutia ei de tablă, țopăiau nuntașii ipotetici. Mai sus decât în dans, am sărit și am decuplat-o de la priză. Afară, vântul nu-și înceta suflarea de balaur. Zdrăngăniturile depărtate, care se auzeau, în noapte, ca tălpile de elefant, nu mi-au dat pace. Am bănuit că s-a deschis poarta. Am tras pe mine geaca neagră, am aprins lanterna telefonului și am ieșit în curte. Deși nu se deschiseseră, am proptit în porți câteva cărămizi. Vântul mă lua pe sus, eșarfă devenisem în furia lui. În mers, m-am împiedicat de o pisică.

Am zăbovit, sub piersic, vreo zece minute, să urmăresc starea de lucruri. Jocul tensiunii (curentului electric) prinsese stâlpii de pe stradă, care acționau ca niște fulgere.

Vecina (care stă singură) avea aprinse toate becurile în casă – îi era urât. Căutând în mesagerie telefonul celor de la CEZ, am detectat mișcare, ca un senzor viu: pisica, tovarășa mea de adineauri, s-a suit în pom și aștepta să facă saltul pe muchia gardului. Am devenit atent. Speram să nu sară exact când suflă vântul mai tare și să mă trezesc cu mâța în cap, după ce mi-a mai trecut înainte printre picioare. Felina albă și-a ales momentul oportun, aterizând lin pe țiglele de la gard.

Mi s-a părut că zăresc stabilitate, că nu mai pâlpâie nicio lampă, niciun bec, din spațiu, casa vecinei nu se mai vede ca o navă – luminând întreagă.

Merg printre pomii care își aduseseră crengile, de la vântul turbat, până jos, la nivelul ierbii, mă liniștisem oarecum. O încăierare de mâțe (petrecută dincolo de gardul meu) de pe terenul viran, tradusă prin miorlăituri dramatice, aproape mă sperie. Calculez, după direcție, că, totuși, nu a fost implicată pisica albă – s-a dus înspre vest, dar dacă vântul a mutat sunetul, dintr-un punct cardinal înspre altul?