Dobor fluturele din zbor, dacă-i transfer un gând de-al meu? Când ochii-i sunt mai mari decât orice eventual cap și par a fi bobițe de cauciuc, unde încape gândul uman, în ce minte? Totuși, ce-l ferește pe fluture din calea mea sau a copiilor în fugă? De unde are instinctul de-a se feri?

Zeus așa îmi frânge și mie avântul, împovărându-mă cu idei, scoase din traista lui strălucitoare? Dar stările mele sufletești, care, uneori, îmi suspendă aplecarea asupra vieții practice, sunt de la atmosfera divină, motor viu de mișcare, a ceea ce e tulbure în cer, înspre oameni?

(Va urma)